După ce am avut cina împreună, prietena mea m-a rugat să rămân peste noapte la ea. Au trecut mai bine de trei ani de când ne-am văzut ultima dată, și printre glumele și povestirea amintirilor în timpul mesei, mi-a mărturisit ”mai am încă atât de multe să îți povestesc”. Acum e trecut de mult de miezul nopții, am tras draperiile și zgomotele străzii au amuțit treptat, pe măsură ce noaptea a început să îmbrățișeze orașul cu mantia ei de întuneric. Prin draperiile trase o lumină difuză străbate până la noi, permițându-mi să-i văd parțial chipul, ochii pe jumătate închiși și părul răvășit pe umeri. Mi-a pierit somnul complet și tăcerea lumii ce mă înconjoară este întreruptă la intervale egale de vocea ei șoptită, care sună ca un suspin înăbușit.

În noaptea aceasta îmi vorbește de el, de felul cum obișnuia să o ia de mână și să îi sărute degetele, de felul în care îi mângâia părul și îi atingea sufletul, de modul în care cuvintele lui îi îmbrățișau inima și o sensibilizau, de nopțile pe care le petreceau împreună mergând la pas până la poarta din fața casei, de zilele călduroase de vară când mergeau să culeagă căpșune și cireșe și de serile în care scoteau pătura în grădină ca să urmărească stelele. 

Prezența lui însă a rămas doar o amintire, și deși timpul ar fi trebuit să o ajute să-l uite, gândurile la el se metamorfozează cu trăirile ei zilnice, materializându-l parcă, făcându-l din nou real în viața ei.

Ascultându-i povestea, mă gândesc la noi oamenii, care suntem în mod universal cuprinși de același sindrom: ”idealizarea persoanei iubite în absența ei.” Odată ce povestea de dragoste ajunge la final, tindem să ne amintim doar ceea ce a fost perfect, frumos, ceea ce ne-a făcut fericiți, și repetând aceste trăiri în mintea noastră, ele ajung la un stagiu de hiperbolizare, pe care ajungem să le acceptăm ca fiind adevărate. Atribuim trecutului mai multă candoare și idealism decât a existat cu adevărat. 

Pe lângă acest fapt, ceea ce ne face să rămânem încă legați de o persoană pe care am iubit-o la un moment dat în viața noastră, este faptul că noi, oamenii, ne permitem să proiectăm viitorul pe termen lung alături de cel iubit. Ne imaginăm cu vom arăta împreună peste un an, apoi cum va fi să ne căsătorim, să trăim împreună, să îmbătrânim unul alături de celălalt, odată în plus, creând aceste imagini fictive într-un cadru utopic. Viitorul arată desigur roz, cu momente pline de fericire, cu după-amiezi petrecute împreună gătind sau îngrijind grădina. Niciodată însă nu ne imaginăm certându-ne sau având discuții în contradictoriu. Imaginația noastră idealizează viitorul, uneori fără nicio legătură cu realitatea sau prezentul, iar când decorul acesta fragil este distrus, suferim cu atât mai mult. 

Uneori însă continuăm să suferim pentru persoana iubită nu pentru cine era ea de fapt, ci pentru cine credeam noi că a fost. Îmi amintesc că prima dată când am citit un astfel de scenariu- a fost în cartea lui Margaret Michelle „Pe aripile vântului,” unde Scarlet l-a iubit pe Ashley ani la rând, până când a realizat că bărbatul pe care ea îl iubea era doar produsul imaginației ei, și nu cel real. Uneori ne luptăm din răsputeri să îl schimbăm pe cel pe care îl iubim, tocmai pentru a semăna mai mult cu acea imagine a idealului pe care noi o avem în mintea noastră. Când însă adevăratul lui caracter iese la iveală, trăim adesea cea mai cruntă dezamăgire și nu ne putem încă desprinde de ceea ce cu atât de multă grijă am plăsmuit ca fiind verosimil. 

Iubirea este un sentiment sublim, care ne aduce cu sine sentimentul de stabilitate, apartenență și fericire. Iubirea este în același timp fragilă! Ea trebuie conectată cu realitatea și niciodată confunată cu vrea plăsmuire ireală care confruntată cu trăirile actuale să ne producă un profund sentiment de dezamăgire. Iubește o persoană în mod autentic, pentru cine este cu adevărat, fără să ai așteptări ireale sau utopice, iar dacă se întâmplă ca acea poveste să ajungă la sfârșit, amintește-ți de ea așa cum a fost - bună, frumoasă, uneori dificilă. Nu o idealiza, nu o hiperbliza, nu o continua doar pentru că îți lipsește.
La final vreau să îți las un gând frumos, scris de marele împărat Solomon: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23).