De vorbă cu Adelina-mică…

Ori de câte ori mă întâlnesc cu Adelina-mică, o privesc în ochii mari și curioși și o iau în brațe. Iartă-mă că nu te-am vizitat la fel de des ca înainte, așa cum ți-am promis, îi spun de data asta. A fost o perioadă grea… Am fost grăbită, am avut o mulțime de responsabilități pe cap, timpul parcă fuge uneori, are picioare luuungi, nici nu-l simt, uite, nici măcar nu mi-am dat seama că a trecut ceva vreme de când nu ți-am mai vorbit, de când nu te-am mai ținut așa strâns în brațe, de când nu te-am mai ascultat în tihnă, fără să stau cu ochii pe ceas…

Ea tace. Tace și zâmbește. La fel de simplu ca întotdeauna, se cuibărește la pieptul meu. Îi privesc mânuțele albe, cu degetele de la cea dreaptă pătate de cerneală. Nu vrea să renunțe la stiloul roz din plastic, spart aproape de tot. Încă are inocența să creadă că inspirația stă în penița acelui stilou cu care a scris sute de pagini, pe nerăsuflate. Nu-i spun nimic, va învăța, mai târziu, după multe provocări, că izvorul inspirației este înlăuntrul ei. Îi mângâi degetele, cu unghii roase, și îi mulțumesc, în sinea mea, că a descoperit cuvântul, undeva în clasele primare, când avea o imaginație pentru care eu, Adelina mare, o invidiez. Chiar am scris o poezie despre asta: mogâldeață de suflet/jucând cuvinte.

Pentru că așa e Adelina-mică: o mogâldeață de suflet care iubește cuvintele, cu care a început să se joace, foarte serios, încă de când a început școala. Avea multe jucării, pe care le așeza tacticos în camera ei, cu mare grijă; doar o dată a tuns-o pe Barbie, pentru că s-a gândit că i-ar fi stat mai bine cu părul scurt. Atunci, mama și tata au zâmbit: sigur și ei apreciau mai mult noua tunsoare a păpușii. Când Adelina-mică a dat de gustul literelor, însă, păpușile și ursuleții nu mai erau în fruntea listei. 

Îmi face semn să mă așez la măsuța cu vedere spre cer. Mă așteaptă cu mere roșii, proaspete, pe care adoră să le mănânce alături de bunica, în timp ce îi povestește despre ce a mai scris. Bunica o ascultă cu atenție și crede în Adelina mică. 

Deși acum nu îmi mai poate spune, simt că și eu, Adelina-nu-foarte-mare, port înlăuntrul meu, chiar în centrul sufletului, câteva cuvinte rămase amintire de la bunica, acele cuvinte care nu se vor șterge niciodată: Am încredere în tine. O să te faci Om mare!

- Nu-i așa că nu ai mai mâncat de mult un măr atât de bun ca ăsta? mă întreabă în timp ce mușcă dintr-unul.

- Nici cel mai bun măr din lume nu se compară cu merele din copilărie, îi răspund și mușc cu poftă, cu pofta bucuriei acestei clipe trăite alături de Adelina mică.

- Hai să privim împreună cerul! Ia uite ce-au crescut copacii. Ce verzi sunt!

- Încă mai cred că se îmbrățișează... Zâmbesc ori de câte ori îi privesc așa. O zăpăcită zâmbind copacilor.

- Vorbești prostii. Încă nu am citit Micul Prinț, dar știu că Limpede nu vezi decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.Citatul tău preferat. E ca o luminiță pentru tine. Îți locuiesc sufletul de atâta timp și dau de el mai mereu. Ce pot să zic, bună alegere. Pune-l și mai des în practică, bine?

- Bine… Învăț de la tine să fiu iarăși cât mai simplă.

- Ești simplă. Doar că voi, oamenii în devenire mari, vă complicați. Des, foarte des. Aveți tot felul de „task”-uri pe care vreți să le rezolvați contracronometru. Ce bine ar fi dacă, măcar o dată pe zi, ați privi cerul și nu ați mai fi tentați să stați cu ochii pe ceas. Uite, cum facem noi acum. - Mă ierți că nu am venit mai des la tine? Mă ierți?

- Ooof, și cică tu ești Adelina mare! Fără să îți dai seama, sunt în multe clipe cu tine: atunci când privești copacii și zâmbești, atunci când scrii cu aceeași bucurie și speranță ca mine, atunci când îți imaginezi tot felul de povești, că doar nu ți-ai pierdut imaginația, atunci când iubești. Mai ales atunci când iubești. Tu ai reținut citatul din Micul Prinț, dar eu te învăț cum să îl pui în practică. Esențialul e invizibil pentru ochi. Privește adânc în tine și mă vei găsi mereu aici. Îți locuiesc sufletul și nu ți-l voi părăsi niciodată.

Cu Adelina-mică în sufletul meu, înțeleg că toți oamenii mari sau în devenire mari au nevoie de copilul interior care să îi învețe sau, pur și simplu, să le reamintească cele mai importante lucruri: să își deschidă larg ochii sufletului, să se joace, să spere, să trăiască simplu, să iubească…

 

notează articolul

Astăzi tu ești profesorul!

9

Nota de mai sus este media tuturor notelor acordate de cititori. Îți mulțumim!

adaugă o părere