Oamenii spun că nu prea se mai produc miracole în zilele noastre, dar mie mi se pare că ele se întâmplă la tot pasul. Singurul lucru care e problematic e ochiul uman care nu le sesizează. Oare de ce nu vedem ceea ce este atât de evident? Oare de ce ne lăsăm purtați de prejudecata nu, nu se mai fac minuni? 

Poate pentru că nouă ne merge rău și cum ne ghidăm după ideea că omul este măsura tuturor lucrurilor, transformând-o în eu sunt măsura tuturor lucrurilor, nefericirea noastră este cea care demonstrează că nu există Dumnezeu, deci nici minuni.

Haideți să ne gândim totuși din altă perspectivă: faptul că se întâmplă ceva îngrozitor cuiva, cunoscut sau necunoscut, ne aduce deodată cu picioarele pe pământ și zicem - și totuși, ce minune e viața…

Faptul că noi înșine trecem prin cele mai dificile încercări și, deodată, putem răsufla eliberați ne determină să respirăm adânc și să exclamăm - și totuși, ce fantastic e să poți deschide ochii pentru o nouă zi!

În vreme ce, de cele mai multe ori suntem nemulțumiți că nu avem, în clipele de realism ni se pare excelent că suntem. Trecem de la “a avea” la “a fi” și ne dorim mai mult să avem parte de zile, decât de obiecte sau chiar ființe. 

În acest context, aș vrea să vă întreb dacă ați relaționat vreodată cu un bebeluș. Cum era? Vă explica ce-și dorește și ce l-ar bucura? Ori ce-l deranjează? Vi s-a întâmplat vreodată ca bebelușii să vă detalieze cu lux de amănunte cum ar vrea să fie mâncarea sau ce culoare să aibă camera? Când îi durea burtica vă indicau medicamentul de care ar avea nevoie? 

Niciodată! Ca părinte sau specialist, poți să aproximezi, să intuiești, dar bebelușul nu scoate o vorbă, nu te poate informa, nu dă amănunte. Acum, pornind de la acest tablou, cum ar fi dacă ați avea un copil sau doi, trei și toți ar rămâne pentru totdeauna bebeluși? Da, știu, unii părinți suspină – de ce nu mai e copilul meu mic, dar cred că vă dați seama că nu se referă la stadiul de muțenie în pericol (adică de gălăgie fără explicații, căci pe cât nu poate arăta ce-l agasează, pe atât de tare urlă), ci la drăgălășenia lui. 

Sigur că e amuzant să ai cu tine mereu un bebeluș iubitor și zâmbitor, dar eu vă întreb cum ar fi dacă ați avea permanent un copil cu probleme, care nu are cum să vă ajute să-i găsiți hiba și care bocește continuu? Nu un an, nu doi, nu trei, nu 10, ci 20, 40, 60. V-ar plăcea așa ceva? Dar știți că noi așa suntem?

Noi suntem bebelușii care au un milliard de probleme și nu le verbalizează în fața Tatălui Ceresc. 

Tocmai aici intervine minunea despre care spuneam la început că ar trebui să fim conștienți. Noi, de bine, de rău, reușim să ne ducem zilele. Nu este aceasta o minune? Nu este aceasta cea mai mare minune, că, în ciuda lipsei hranei, noi reușim să supraviețuim?

Pentru a putea să ni se împlinească o nevoie, ar trebui să explicăm, să argumentăm. Ei bine, dacă o facem în fața directorului de firmă, se numește cerere, dacă o facem în fața părinților, se numește rugăminte, dacă o facem în fața colegilor, se numește – pact. Dacă ar fi să o facem în fața lui Dumnezeu cum i-ar zice? Rugăciune.Dacă cererea, rugămintea, pactul ar duce la un rezultat, rugăciunea ce-ar face? Nu-i așa că ar fi soluția pentru ca problemele noastre să fie rezolvate?

Să spunem în cel mai clar mod: rădăcina pentru ca să ne fie bine și să primim ceea ce ne face bine este rugăciunea. 

Dacă rădăcina aceasta este tăiată, cum de mai respirăm? 

Noi ne plângem că mai avem momente dificile, că nu e totul așa cum trebuie. Dar vă dați seama că, teoretic, ar trebui să nu se miște nimic în viața noastră, așa cum o floare, un copac fără rădăcină – nu trăiesc?

Și-acum… Dacă avem parte de o minune în lipsa participării la ea, implicării în ea, cum ar fi dacă ne-am implica? Ce fel de minuni am trăi dacă ne-am ruga? Vă imaginați cum s-ar înțelege mama și bebelușul dacă cel mic în loc să strige ar spune: Mi-e cam frig. Cred că-mi dă un dinte. Nu mai pot respira. Am înghițit prea mult lapte deodată. Mi-e foame…

Cum ar fi dacă noi, în loc să ne plângem de Dumnezeu, am deschide linia spre El și am începe să explicăm prin ce trecem, cum am vrea să se întâmple, la ce am vrea să renunțăm, ce nu am vrea să trăim, cât de greu ne este, până unde am mers cu răutatea față de cei care aveau încredere în noi? 

Dacă în lipsa iubirii față de El, în lipsa comunicării, noi trăim minuni, cum ar fi dacă ne-am deschide inima și   L-am trata pe Creatorul nostru cu iubire și respect? 

Există minuni și într-o lume fără rugăciune, dar ce fel de minuni nemaivăzute am trăi dacă am face din rugăciune rădăcina noastră și am avea un dialog permanent cu Tatăl nostru Ceresc?