Visul pe care îl trăim este una dintre micile-mari bucurii ale vieții, poate deveni unul dintre motivele pentru care ne trezim dimineața, face parte din noi. Visul nostru este toate acestea puse la un loc, dar mai este și o responsabilitate.

Visul se crește zi de zi, prin acțiuni aparent mărunte, aparent banale. Se crește cu multă dăruire, cu încredere, cu iubire, cu speranță, dar, în același timp, și cu efort. Efortul de a depăși acele provocări pe care le întâmpinăm, mai ales pe cele care vin din interiorul nostru, în acele zile în care ne pierdem orice urmă de speranță că vom reuși. Mai ales în acele zile.

Din experiențele trăite până acum, am învățat că visul meu, acela de a ajunge la sufletele oamenilor prin ceea ce scriu, este și responsabilitatea mea. În articolul de astăzi, îmi doresc să împărtășesc cu voi câteva experiențe care m-au făcut să conștientizez că sunt și suntem întru totul responsabili să facem ceea ce iubim să facem.

Pentru a crește, visul are nevoie de timp. 

Aș completa: de timpul nostru, pe care să i-l oferim cât mai des cu putință. Pentru a se împlini, visul se cere a fi exersat! Dacă e sănătos pentru corp să mergem zilnic minimum 30 de minute pe jos, cred că e foarte sănătos pentru suflet să dedicăm măcar același timp visului nostru. Metaforic vorbind, să ne dăm întâlnire cu visul nostru, să-i dăruim timp pentru a-l cunoaște și mai bine, dar și pentru a ne cunoaște. 

Recunosc, eu nu am excelat întotdeauna la acest capitol, iar atunci când am neglijat timpul de care visul meu avea nevoie s-a simțit. Cred că scrisul e ca mersul pe bicicleta, adică nu se uită niciodată, dar atunci când m-am întors, după pauze mult prea lungi, a fost greu să mă reobișnuiesc cu ideea de echilibru. 

Câteodată, pauzele sunt firești și benefice. 

Nu, nu pauzele de la vis, ci pauzele pentru vis, și nu mă refer la acelea din timpul somnului. Cred că acele perioade în care nu facem propriu-zis ceva, dar reflectăm la proiecte viitoare sau, pur și simplu, avem nevoie să interiorizăm mai bine lecțiile anterior învățate, sunt necesare din când în când. Ne ajută să ne reîncărcăm bateriile, pentru că, așa cum am mai spus, visul cere efort susținut. 

E perfect normal să ne oferim clipe de tihnă, ca mai apoi să ne întoarcem cu și mai multă încredere la ceea ce iubim să facem. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că nu pot scrie mereu la foc automat, că sunt zile în care am nevoie să meditez la o idee, la un proiect, ca abia mai apoi să-l pot așterne pe hârtie. În general, sunt de părere că mintea noastră are nevoie de timp „să coacă” idei, care vor fi scoase din cuptor la momentul potrivit.

Stabilirea unor obiective realiste.

Cred în ideea de autodepășire, dar în măsura în care aceasta nu este exagerată și se îmbină armonios cu acceptarea noastră, așa cum suntem, cu tot cu imperfecțiuni, minusuri, implicit și cu limitele noastre. Cu alte cuvinte, nu știu dacă este întotdeauna sănătos să ne stabilim obiective mult prea înalte, care ne depășesc cu mult. Cu siguranță că, la un moment dat, aceste obiective, care fac parte din călătoria împlinirii visului nostru, nu ni se vor mai părea intangibile, dar până atunci putem învăța să parcurgem această călătorie fără să țintim să ne autodepășim încontinuu.

Și în acest caz, am avut nevoie de timp să înțeleg că nu pot face salturi uriașe de fiecare dată. Am avut pauze extrem de lungi în care m-am abătut de la calea către visul meu, iar când m-am întors la el, voiam să mut munții din loc, cât mai repede cu putință. Și am eșuat, pentru că îmi lipsea exercițiul. Obiectivul meu era mult prea înalt pentru acel moment. Așa am înțeles că este mai bine să îmi stabilesc planuri mai mici, periodice, care să mă ajute să evoluez și să îmi depășesc limitele anterioare.

În încheiere, vă las un dialog fictiv, care sper să vă inspire: 

- Tu ce faci azi?

- Ce fac de obicei: călătoresc spre împlinirea visului meu!