Sinceritatea este probabil cea mai apreciată trăsătură umană. Atât genul feminin, cât și cel masculin, în perspectiva unui viitor parteneriat emoționat, fie el romantic sau de simplă amiciție, declară că își dorește alături o persoană sinceră. De ce doar anumiți oameni sunt sinceri și alții sunt niște disimulatori? Este  sinceritatea o trăsătură de caracter înnăscută sau ea se educă? Înainte de a căuta un răspuns la această întrebare esențială care ne poate schimba comportamentul pe viitor, ar trebui în primul rând să definim sinceritatea. Conform DEX, sinceritatea este „lipsă de prefăcătorie sau de viclenie”[1], semantica sa fiind completată de o serie de sinonime totale sau parțiale după cum urmează: „franchețe; loialitate, lealitate. Cinste, onestitate, corectitudine, probitate (livr.), integritate. Credință, fidelitate, devotament, devoțiune (livr., rar). Naturalețe, simplitate, spontaneitate, dezinvoltură (livr.). Nevinovăție, puritate, inocență, candoare; naivitate, credulitate. Confidență, destăinuire, divulgare, mărturisire, spovedanie, confesiune. Obiectivitate, obiectivism (ieșit din uz), imparțialitate, nepărtinire. Adevăr, veridicitate, veracitate (livr.), veritate (rar). Verosimilitate (rar)”[2]  și lista continuă.

 După cum putem observa, multiplicitatea semantică oferă posibilitatea unei selecții convenabile atunci când ne asumăm atributul de persoane sincere sau când îl proiectăm altora. Etimologia acestui cuvânt ne spune foarte multe despre implicațiile pe care le presupune. Deși dintr-un spectru folcloric, povestea din spatele „sincerității” este demnă de menționat. În Roma antică, etalonul calității pentru olărie era o inscripție în lemn sau proclamată vocal de comercianți: sine cera!

În latină, sine cera înseamnă fără ceară. Pentru a păstra apa în ele, vasele din lut trebuiau să fie dintr-o singură bucată, și, bineînțeles, fără fisuri. Pentru că se întâmpla ca un vas să se fisureze din varii motive, se folosea ceara pentru ascunderea fisurilor. În contact cu apa, aceasta se înmuia, iar fisurile scăpau apă, vasul fiind de nefolosit. Sine cera era, așadar, garanția unui obiect veritabil. Metaforic vorbind, a fi sincer înseamnă a fi „fără ceară”, respectiv fără o mască menită escamotării. Masca poate fi diversă. De la ascunderea propriilor interese, gânduri, emoții, acțiuni, trăsături nu tocmai plăcute de caracter, până la machiajul acela atât de agresiv că ascunde, la propriu, trăsăturile naturale ale feței. Deși poate părea desuetă gândirea mea, cred că un sculpting makeup care reușește performanța de la reface în totalitate forma feței până în pragul transfigurării totale este o problemă de etică. Nu este etic să vinzi ceea ce nu ești, nu ai, dar ți-ai dori să fii. Cum spuneam, nu vizez machiajul moderat, respectiv machiajul natural, ci genul care te face irecognoscibil și de părinții tăi.

Pe lângă această accepție a veridicității, a unei prezentări în conformitate cu realitatea, sinceritatea implică  racordarea gesturilor, a vorbelor și a acțiunilor la sentimentele, gândurile sau credințele noastre. Este un act de comunicare, de transmitere a unui mesaj care este în conformitate cu propria ta ființă în toate datele ei esențiale. Ei bine, se cuvine aici să facem o mică pauză. Sinceritatea este confundată de foarte multe ori cu grosolănia, bădărănia, și, în definitiv cu lipsa de bun simț și de empatie. Am auzit de atâtea ori în jurul meu oameni care își justificau mojiciile, ba chiar făceau pe victimele, prin sintagma „… dar am fost sincer, oare de ce s-a supărat?” Sinceritatea nu-ți dă dreptul să-ți dai drumul la gură și să spui fix ce-ți trece prin cap fără nicio considerație față de sentimentele celor din jurul tău.

Autenticitatea este cuvântul cheie în această ecuație. Nu este vorba în definitiv decât de a fi în conformitate cu tine însuți. Acum, întrebarea este alta. Dacă pare atât de simplu și de natural, de ce oare găsim atât de puțini oameni sinceri? Sau, ca să ne întoarcem de unde am pornit, de ce unii oameni sunt sinceri, și de ce alții nu? Oare suntem programați genetic să fim sinceri, respectiv să fim prefăcuți? Eu cred că nu, ci, mai degrabă, decidem în dreptul nostru cum vrem să fim. Pe de altă parte, într-adevăr, temperamentul dictează predispozițiile de a ne deschide și de a adopta o poziție francă față de ceea ce gândim, cum este cazul colericilor și al sangvinilor, și, o predispoziție pentru retragere, izolare și implicit dificultate de a spune exact ceea ce gândești – teama de vulnerabilitate prin expunere – în cazul flegmaticilor și al melancolicilor. În orice caz, educația în acest sens, precedată deciziei de a fi un om sincer, onest, este cea care primează și care poate face minuni și pentru cel mai timid melancolic. Consecvența față de propria noastră gândire – aceasta nu înseamnă că pe măsură ce acumulăm mai multă experiență nu vom evolua și, implicit, viziunea noastră despre viață nu se va modifica, acesta este un proces absolut natural –  este o chestiune de respect atât față de propria noastră, cât și față de semenii noștri.