„Ne pierdem în rolul de auto-critic, ne identificăm cu el, cu aceea parte din noi care spune ai greșit, trebuia să faci mai bine și nici nu realizăm durerea mare pe care ne-o impunem. Și dacă nu realizăm răul pe care ni-l facem cu auto-critica, nu ne putem acorda compasiunea de care avem nevoie. Dar de ce ne auto-criticăm, când ne face atât de mult rău? S-au făcut multe studii; motivul principal este că noi credem că avem nevoie de auto-critică pentru a ne motiva – că dacă suntem prea amabili cu noi, vom fi îngăduitori și leneși. Este adevărat? De fapt, cercetările au arătat opusul: că auto-critica subminează motivația și iată de ce: când ne auto-criticăm, ne adresăm sistemului de auto-apărare al corpului. Acest sistem ne spune că dacă amenințarea vine de la o persoană fizică, secretăm adrenalină și cortizol și ne pregătim pentru o luptă. Sistemul nostru de protecție pregătește corpul pentru o luptă fizică, dar amenințările din zilele noastre sunt mai degrabă îndreptate împotriva conceptului de sine. Astfel ne gândim la noi înșine, nu ne plac anumite imperfecțiuni, ne simțim amenințați. Și astfel atacăm problema – adică ne atacăm pe noi. Și auto - critica este un context dublu – în care suntem atât agresorul, cât și victima. Astfel că auto-critica eliberează mult cortizol – hormonul stresului; deci dacă ești mult timp auto-critic, dezvolți mult stres și corpul, pentru a se apăra, se închide și devine „depresiv” pentru a rezolva problema stresului. Și după cum știm, depresia nu e chiar cel mai bun factor motivator, sau cea mai motivantă stare. 

Trupurile noastre sunt programate să răspundă la căldură și la atingeri tandre. Când ne oferim compasiune nouă înșine, ne reducem nivelul de cortizol și eliberăm oxitocine și opiacee, care sunt hormonii stării de bine. Și când ne simțim în siguranță și confortabili suntem în starea de spirit optimă să dăm ce e mai bun din noi. Și de fapt e ușor să vezi asta când ne gândim cum îi putem motiva cel mai bine pe copiii noștri. Să spunem că avem un tată, al cărui băiat vine acasă de la liceu cu o notă de corigență la matematică. Tatăl are două modalități la dispoziție pentru a-și motiva copilul: prima este cu criticism aspru – copilul vine, arată nota la matematică, iar tatăl spune mi-e rușine cu tine, ce ratat; niciodată nu vei fi bun de ceva.Vă înspăimântă asta? Nu este acesta de obicei, limbajul pe care-l folosim față de noi înșine? Dar ce se va întâmpla cu acel copil? Se va strădui mai mult? Poate că da, pe termen scurt. Dar își va pierde încrederea în sine, va fi deprimat și se va teme de eșecuri și probabil va renunța de tot la matematică – pentru că se teme să simtă din nou consecințele dure ale eșecului. Dar ce-ar fi ca tatăl să adopte abordarea compasiunii – fiul arată nota, iar tatăl spune –Off! Cred că suferi mult – îmi pare rău. Hai să te îmbrățișez; eu tot te iubesc – li se întâmplă tuturor. Dar știu că vrei să-ți ridici nota la matematică pentru că vrei să mergi la facultate. Și iată ce zice compasiunea Ce pot face să te ajut? Cum te pot susține? Și cu cât tatăl este mai plin de compasiune și mai dispus să ofere suport, cu atât îl va așeza pe fiul său în starea emoțională de a da tot ce poate mai mult. Cercetările susțin tot ceea ce am spus până acum. Studiile despre compasiunea de sine sunt în creștere. Și toate leagă auto-compasiunea de starea de bine mentală. Auto-compasiunea este foarte strâns legată de scăderea depresiei, a anxietății, a stresului și a perfecționismului. Este chiar strâns legată de stările pozitive, cum ar fi fericirea, satisfacția vieții. Este legată de o motivație mai bună, de asumarea de responsabilități mai mari, cu alegerea stilurilor de viață mai sănătoase. Mai e legată și de simțul conectivității cu alții și de relații interpersonale mai bune. Cercetările comparative dintre stima de sine și auto-compasiunea arată că cea de-a doua oferă beneficiile primei, fără efectele secundare ale acesteia, sau fără minusurile ei, fiind asociată cu o sănătate mentală puternică, dar nu e asociată cu narcisismul, cu prejudecățile comparațiilor sociale sau cu agresivitatea manifestări eului. Oferă de asemenea un sentiment mai stabil al valorii de sine față de stima de sine, pentru că este acolo când eșuezi. Când stima de sine te părăsește, auto-compasiunea intră în acțiune și îți oferă sentimentul valorii, nu pentru că ai atins niște standarde și de aceea te judeci pozitiv, ci pentru că ești o ființă omenească ce are nevoie să fie iubită în acele momente. Oamenii cred deseori că auto-compasiunea este mulțumire de sine, este egoistă. Ei bine, nu e, pentru că, cu cât suntem mai capabili să ne păstrăm inima deschisă spre noi înșine, cu atât suntem mai capabili și mai dispuși să ne oferim altora. Așa că mi-ar plăcea să vă invit să fiți mai plini de compasiune cu voi – în special voi femeile. Știți cum să o faceți, știți cum să fiți o prietenă bună, știți ce să spuneți ca să încurajați, să mângâiați pe cineva când este în nevoie. Doar să vă amintiți să fiți o prietenă bună și pentru voi înșivă. E mult mai ușor decât pare și chiar poate să vă schimbe viața. Și de aceea cred că auto-compasiunea este o idee ce merită răspândită și experimentată.” 

Traducere și adaptare din prezentarea din cadrul TEDxCentennialParkWomen a lui Kristin Neff, profesor la University of Texas. Sursa https://www.youtube.com/watch?v=IvtZBUSplr4