Patru strategii pentru a scăpa de anxietatea socială

În primul rând, ar trebui menționat că anxietatea socială –  sau pe celălalt nume al ei, fobia socială – este o tulburare mentală cronică și, dacă manifestările ei sunt imposibil de gestionat/controlat, necesită tratament psihoterapeutic și/sau medicamentos. Câteva dintre efectele nedorite, pe care circa 7-12% dintre persoanele ce suferă de anxietate le prezintă sunt greața și voma, tremuratul, frica paralizantă, senzația de leșin, durere musculară, deci, ceva mai mult decât comunii „fluturași în stomac”. Diagnosticarea, respectiv delimitarea de emotivitatea mai mult sau mai puțin exacerbată este uneori greu de realizat, chiar și de specialiști.

Personal, m-am luptat cu timiditatea de când mă știu. Când trebuia să vorbesc în public, fie că era vorba de școală, biserică, grup mai mare de prieteni, uneori chiar și în familie dacă era foarte aglomerată scena, parcă mi se punea un nod în gât. La facultate, de pildă, la seminare mai precis, știam că, dacă nu răspund la întrebări, de bună voie și nesilită de nimeni, nu îmi ating punctajul necesar pentru a putea obține nota maximă. Stiu că, pentru un sangvin vorbăreț și  detașat, așa ceva este de neînțeles, dar, parcă trebuia să rup ceva din mine ca să ridic mâna și să răspund la vreo întrebare. Apoi, de cele mai multe ori, după anumite convorbiri, am tendința de a sta și de a-mi face tot felul de procese legate de ceea ce am spus, orice conversație este disecată și, cu siguranță, găsesc o mulțime de lucruri care mă nemulțumesc: „Oare ce mi-a venit să spun asta? Oare nu m-am expus prea mult? Dar ce crede acum despre mine respectivul?”

 Și lista continuă la nesfârșit… E o tensiune permanentă greu descriptibilă. Tot timpul sub lupa propriului eu. Cu siguranță, este și o componentă genetică implicată. Mama mea, de pildă, este cea mai volubilă persoană pe care o cunosc. În cinci minute se împrietenește cu oricine. Până și când așteptam la Urgențe, la spital, ea și-a făcut prieteni. Bineînțeles că eu nu am schimbat o vorbă cu nimeni, dar, din fericire, am capacitatea de a zâmbi sincer și generos. Uneori și zâmbetele devin stânjenitoare, dar e mai bine decât nimic. Eu semăn cu tata…

Haideți să vedem care sunt care sunt cauzele anxietății sociale și ce putem face. Patru cauze, patru strategii:

1. Nu anticipa eșecul!

Dacă ne ghidăm după principiul biblic „ajunge zilei necazul ei”, atunci este clar ce poziție ar trebui să adoptăm dacă, din fire, suntem negativiști și pesimiști. Dacă ne tot gândim că vom eșua, că nu va fi bine, că nimeni nu va răspunde pozitiv, că ne vom încurca în discurs ș.a., și în cel mai bun caz în care prestația publică va fi un succes absolut, tot blocați în eșec vom fi. Proiectându-l de atâtea ori și retrăindu-l consecvent, nici nu mai contează atât de mult prezentarea în sine. Chiar dacă gândurile negative și teama de eșec îți apar involuntar, poți să-ți impui să nu rămâi prins în ele.

2. Nu te centra pe negativ!

Să spunem că cel mai rău scenariu din mintea ta, dezastruos pentru tine, deși, mult mai puțin dramatic în realitate, s-a întâmplat. Ce e de făcut? Te scuturi de praf și te gândești nu la ce a fost rău, ci la cum putea fi mai bine. De la relațiile inter-umane până la un discurs public, strategia funcționează. Nu ce este rău, ci cum putem îmbunătăți- aceasta ar trebui să fie concentrarea noastră.  

3. Nu contează ce cred ceilalți despre tine!

Ei bine, aici este o mare problemă. Și, foarte probabil, cauza principală a anxietății sociale. Citeam undeva că anxietatea este provocată de frică în combinație cu orgoliu. Și, în anumite cazuri, se poate să fie adevărat. Ne construim un clopot de sticlă în jurul nostru pe fondul nesiguranțelor „netratate” și, ne este teribil de teamă că cei din jur ne vor „mirosi” fricile și vor sparge sticla care ne protejează. Dacă îi păcălim pe ei, este excelent, ne-am păcălit și pe noi. Da, suntem ființe sociale, și, fie că vrem, fie că nu, suntem dependenți de feedback-ul pozitiv al semenilor noștri. Însă, de multe ori, totul nu este decât un joc de-a v-ați ascunselea. Contează în primul rând ce crezi tu despre tine. Oricum, nu vei mulțumi pe toată lumea. Așa că, lasă lumea să vorbească și tu vezi-ți de alte tale. Nu trebuie să impresionezi pe nimeni.

4. Cunoaște-ți limitele și punctele forte!

Dacă știm ce capacități avem, unde excelăm și unde mediocritatea este singura cale posibilă, atunci ne va fi mult mai ușor să ne implicăm în proiecte care nu ne vor complexa cu temeri. Atunci când faci ce îți place și chiar te pricepi la acel lucru, cu siguranță, și rezultatul final va fi un succes. Mai puține anxietăți, mai multă siguranță. Este mult mai simplu să te expui în fața celorlalți cu părțile tale forte. Bine, nici să ne plafonăm și să căutăm doar confortul. Să nu uităm totuși de marele orator Demostene. Bâlbâit și peltic ca structură, prin sute și mii de exerciții, a ajuns cel mai mare orator al Antichității. Deci, se poate, atât timp cât ne înfruntăm fricile, în loc să fugim de ele.  

 

notează articolul

Astăzi tu ești profesorul!

10

Nota de mai sus este media tuturor notelor acordate de cititori. Îți mulțumim!

adaugă o părere