Să fie ascendentă. Continuu ascendentă. Un rollercoaster de emoții pozitive. Un Everest nesfârșit de bucurie cotidiană. Un zâmbet aici, o postare acolo, o călătorie nouă, un infinit de poze zâmbind, jubilând, filtrând realitatea. Jonglăm cu proiectarea fictivă a fericirii, la fel de ușor cum schimbăm canalele tv și ne oprim doar când zâmbetul pare autentic, când fericirea triumfă în momentul rămas nedizolvat pe ecarn. Și totuși ... 

Și totuși fiind expuși unei fericiri invazive, predominante, e greu să nu urmezi trendul, să nu vrei să ții pasul cu restul lumii. Și așa ajungem, tu și eu, să ne updatăm viața și să aderăm la versiunile actuale ale societății, să ne modificăm configurațiile cu regularitate, dând check-in realității virtuale în mod constant. Și  nefericirea? O înghesuim în uitare, o ignorăm printr-o indiferență malignă. De parcă ne este rușine să admitem că există. De parcă conștientizând-o pierdem din popularitate, din fani, ciobim cumva imaginea perfecțiunii pe care am șlefuit-o de atâta timp. 

Nefericirea însă face parte din viața noastră la fel de mult ca fericirea. Dacă alegem să o ascundem, ignorăm, schilodim; nu înseamnă că ea încetează să mai existe, ci ea se asunde undeva, într-un substrat uitat al conștiinței și continuă să se auto-zidească, în timp ce tu crezi că ea este invalidă în lumea ta fericită. Ce să faci cu ea? Consum-o în întregime! Dă-ți voie să plângi, să fii nesigur și melancolic. Dă-ți voie să te simți mai puțin optimist și pozitiv din când în când. Consumând-o, o vei dizolva. Ignorând-o, o vei lăsa să se clădească mai departe.

Nu ne place să devenim vulnerabili, să admitem slăbiciunea, nu în viața virtuală ce poate părea atât de ușor perfectă.

De ce nevoia de a scrie un articol despre nefericire?

Pentru că există o discrepanță, un dezechilibru, o debalansare a realității. Pentru că prea adesea văd postări magnifice, în care utopia momentului se schițează pe chipul protagoniștilor, și o aureolă de fericire încadrează întreaga scenă. Știu însă că realitatea este suspendată undeva între ideintitatea virtuală și cea autentică, și că încercând atât de des să mascăm cine suntem, uităm de cea ce simțim cu adevărat.

Am căutat sinceritate, onestitate și vulnerabilitate în ultimele zile în postările pe care le văd atât de des și încercând să adun idei și exemple, am dat peste o postare a Andreei Raicu care reprezintă ecoul perfect al ideilor pe care încercam să le asamblez.

Văzând că ea, o persoană pe care mulți o admiră pentru optimism, fericire și curaj, a dat dovadă de sensibilitate și sinceritate, nu am putut să nu citez câteva din gândurile atât de vibrant expuse pe Instagram. Orice pas în direcția rebalansării este un pas în direcția potrivită, iar Andreea este unul din exemplele care inspiră în acest sens:

„Nu sunt mereu veselă, nu am mereu cea mai bună dispoziție, uneori sunt de-a dreptul tristă sau chiar furioasă și am învățat cu greu să mă accept așa, să mă arăt așa celor din jur, să nu mai vând această iluzie a exuberanței în fiecare clipă așa cum am fost învățați de mici. […] Uneori mă las atinsă de această tendiță generală de a posta mereu poze în care debordez de fericire și mă bucur când unele remarci mă aduc cu picioarele pe pământ. Nu vreau să mai particip la această minciună colectivă în care totul este minunat, în care toți suntem fericiți, care de fapt nu face altceva decât să adâncească frustrările și stările de anxietate ale privitorilor. Funny enough nici măcar nu am multe poze în care nu zâmbesc. Hai să încercăm să nu mai falsificăm realitatea și viețile noastre. Nu facem altceva decât mult rău nouă și celor din jur.” Andreea Raicu