„Mi-am petrecut ultimii zece ani din carieră, studiind auto-compasiunea și îi știu beneficiile; pentru moment lucrez să dezvolt tehnici și instrumente prin care să-i ajut pe oameni să aibă mai multă compasiune față de ei înșiși. Motivul pentru care sunt atât de încântată și dedicată auto-compasiunii este că am văzut efectul ei pozitiv în viața mea. Am auzit prima dată de auto-compasiune în 1997, când am absolvit  UC Berkley – trecusem printr-un divorț, înmagazinasem multă rușine și auto-judecată, eram stresată. Mă întrebam dacă voi termina doctoratul și dacă-l voi termina, oare îmi voi găsi o slujbă? Așa că m-am gândit că mi-ar prinde bine meditația... m-am atașat unui grup, iar vorbitoarea, din prima ocazie a vorbit despre importanța compasiunii: dar nu doar față de alții, ci și față de tine însuți – de a ne include în propria compasiune de a ne trata cu aceeași îngrijorare, bunătate, sensibilitate așa cum îl tratăm pe un bun prieten. A fost revelația mea: am voie să fiu amabilă cu mine? Se pare că era ceea ce aveam nevoie în acel moment dificil din viața mea. De atunci, încerc, în mod intenționat să am mai multă compasiune față de mine. Apoi mi-am găsit o slujbă, am făcut alți doi ani de studii post-doctorale cu un profesor remarcabil ce studia stima de sine. 

Stima de sine vs. auto-compasiunea

Am realizat că auto-compasiunea are multe beneficii pe care stima de sine nu le are. Stima de sine este definită ca evaluarea globală a valorii personală  – o judecată: sunt o persoană bună sau rea. Timp de mulți ani psihologii au considerat stima de sine ca fiind markerul suprem care măsoară sănătatea psihologică. Și sunt motive pentru aceasta: multe cercetări arată că dacă ai o stimă de sine slabă, dacă te detești, vei fi depresiv, anxios și dezvolți alte probleme psihologice, putând ajunge chiar și la sinucidere. Stima de sine ridicată, poate și ea să fie problematică – problema nu e dacă o ai, ci cum o obții. În cultura americană, ca să ai stimă de sine bună, trebuie să te simți special și peste medie. Dacă îi spui unui american că este la nivelul mediu, e ca o insultă. Dar e o problemă serioasă – cum să fim noi toți peste medie, în același timp? Este o imposibilitate logică. Ce se întâmplă dacă începem să jucăm acest joc? Găsești modalități prin care poți să te cocoți mai sus și să-i pui pe alții jos, ca să te simți peste medie. Așa avem o epidemie de narcisism în acest fel de cultură. Mai sunt și alte dinamici sociale rele, problematice care te ajută să te simți mai bun decât alții și deci te fac să te simți mai bine. Avem de asemenea o epidemie de bullying în școlile și societatea noastră. De ce simt unii tineri că au nevoia să-și dezvolte simțământul de sine, agresându-i pe alții? Parțial pentru a-și construi stima de sine că sunt mai puternici, mai tari decât copiii de care se leagă. De ce suntem atât de plini de prejudecăți? De ce cred membrii unui grup religios, ori partid politic sau grup etnic că sunt pur și simplu mai buni decât cei din celălalt grup?  Parțial, pentru a evidenția stima de sine. O altă problmă cu stima de sine este că e condiționată de succes. Ne simțim bine cu noi înșine doar atunci când avem succes în domeniile vieții importante pentru noi. Dar ce se întâmplă când eșuăm? Când nu ne atingem standardele ideale? Ne simțim groaznic, teribil față de propria persoană. În special pentru femei e deosebit de greu. Ce credeți că au arătat cercetările din întreaga lume? Că domeniul nr. 1 în care femeile investesc cel mai mult este stima de sine. Standardele pentru femei sunt atât de ridicate! Cum să fii peste medie când te uiți la super-modele? Chiar și super-modelele se simt nesigure în comparație cu alte super-modele! Copiii din clasa a III-a, băieți și fete, se simt destul de atrăgători și au stimă de sine bună. Apoi băieții, în clasa a VI se simt destul de bine, cred despre ei că arată ok, iar la sfârșitul liceului, încă se simt bine cu ei înșiși. Dar la fete, după clasa a III-a, percepția legată de cât de atrăgătoare sunt, începe să fie în picaj – începe atât de devreme.

Cum putem pune capăt acestui cerc vicios – de a fi mai bun decât celălalt, de a arăta mai bine... ca să ne simțim bine cu noi înșine?

Rolul auto-compasiunii

Aici intervine auto-compasiunea – aceasta nu e o modalitate de a ne judeca pe noi pozitiv, ci o modalitate prin care ne raportăm la noi cu amabilitate, și ne „îmbrățișăm” așa cum suntem, cu greșeli și toate celelalte. În cercetarea mea, spun că auto-compasiunea are trei componente majore: 

•  
• Prima este cea mai evidentă: să ne tratăm pe noi înșine cu bunătate vs. judecată aspră. A te trata pe tine însuți așa cum îl tratezi pe un prieten bun: cu încurajare, cu înțelegere, empatie, răbdare, blândețe. Ați observat cum ne tratăm, mai ales în zilele rele, când lucrurile nu merg prea bine? Deseori suntem mai cruzi, mai aspri, mai răi în limbajul pe care-l folosim – spunem lucruri pe care niciodată nu le-am spune persoanelor de care ne pasă. Ne spunem lucruri atât de grave  pe care nu le-am spune nici măcar cuiva pe care nu-l agreăm prea mult.  Suntem cel mai rău inamic al nostru. Cu auto-compasiune inversăm acest model și ne tratăm așa cum l-am trata pe un prieten bun
• A doua componentă este umanitatea comună. Stima de sine întreabă: cât de diferit sunt de alții? Auto-comapsiunea întreabă: cât de asemănător sunt cu ceilalți? Ce înseamnă să fii om? Înseamnă să fii imperfect – suntem imperfecți, toți oamenii din lume și avem vieți imperfecte. Aceasta înseamnă să împărtășești experiența umanității. Uneori când nu ne împlinim scopurile, țintele noastre, spunem ceva nu e în ordine aici. Nu e normal, n-ar fi trebuit să fie așa, n-ar fi trebuit să eșuez în atingerea țintelor mele. Și acest sentiment de anormalitate, de separare de ceilalți este dezastruos din punct de vedere psihologic. Ne facem atât de mult rău izolându-ne în imperfecțiunea și eșecurile noastre, când de fapt tocmai aceasta de leagă de ceilalți oameni.
• A treia componentă a compasiunii de sine este „semnificația”, ceea ce înseamnă să trăiește ceea ce ai, la momentul prezent. Avem nevoie să ne întoarcem către conștientizare, validare și să acceptăm faptul că suferim, mai înainte de a ne oferi compasiune. De cele mai multe ori, nu suntem conștienți de suferința noastră – mai ales când suferința noastră vine din auto-critica atât de aspră.” 

Traducere și adaptare din prezentarea din cadrul TEDxCentennialParkWomen a lui Kristin Neff, profesor la University of Texas. Sursa https://www.youtube.com/watch?v=IvtZBUSplr4