Unul dintre colegii tăi de birou își taie degetul în marginea unei coli de hârtie și imediat tresari, de parcă ți s-ar fi întâmplat chiar ție; îți vezi fratele gustând o feliuță de lămâie și înainte să îți dai seama faci o grimasă, ca și când ai simți chiar tu gustul acru al fructului; căscatul colegei de apartament va fi invariabil urmat de al tău, iar momentele ei de tristețe îți vor induce și ție o stare similară.

Această abilitate de a înțelege instinctiv și imediat ceea ce alți oameni experimentează a stârnit multă vreme interesul cercetătorilor. Studii recente sugerează o explicație fascinantă: substratul neurobiologic al empatiei îl reprezintă sistemul neuronilor oglindă. Aceștia au fost identificați și descriși în anul 1996 la Universitatea din Parma de către omul de știință Giacomo Rizzolatti și colegii săi, în urma unor studii elecrofiziologice la nivel de neuroni individuali.

Echipa lui Rizzolatti a implantat electrozi în creierul unor maimuțe din specia macac pentru a studia activitatea cerebrală a animalelor în timpul a diferite acte motorii, inclusiv apucarea hranei. Într-o zi, în timp ce maimuțele încă erau conectate, unul dintre cercetători s-a întins după propriul său prânz și a observat că în timp ce făcea acest lucru, impulsuri electrice au început să fie descărcate de neuronii din cortexul premotor al maimuțelor – aceeași arie în care se înregistra activitate atunci când animalele însele executau o mișcare similară.

Neuronii oglindă, localizați în cortexul premotor, cortexul primar somatosenzorial și cortexul inferior parietal, reprezintă un subset al neuronilor de comandă motorie (cca. 20% dintre aceștia) care descarcă impulsuri electrice atunci când un individ acționează, dar și atunci când observă aceeași acțiune efectuată de altcineva sau când se imaginează pe sine însuși realizând-o. Practic, creierul răspunde ca și cum ar efectua o simulare într-o realitate virtuală a acțiunilor unei alte persoane.

Dacă în ce privește maimuțele acest sistem este restrâns la mișcări ale membrelor și ale gurii, și se declanșează doar atunci când este vorba despre o acțiune orientată către un scop, în cazul oamenilor există un sistem care corespunde mișcărilor întregului corp și se activează chiar și atunci când nu servește unui scop precis.

Se presupune că neuronii oglindă joacă un rol important în percepție și învățarea actelor motorii, dar și în procese cognitive superioare cum ar fi: deprinderea unor noi abilități prin imitare, achiziția limbajului, capacitatea de a recunoaște semnificația emoțională a expresiilor faciale, înțelegerea intențiilor și acțiunilor altora și prezicerea acțiunilor viitoare. De asemenea, ei oferă și fundamentul neurobiologic al fenomenelor de empatie și înțelegere reciprocă.

Empatia poate fi definită drept capacitatea de a înțelege și de a răspunde la experiențele afective unice ale unei alte persoane, procesul cognitiv de a asimila perspectiva altcuiva, sau interacțiunea dintre doi indivizi care experimentează și împărtășesc fiecare sentimentele celuilalt.

(Decety și Jackson, 2006). Mai degrabă un proces decât o stare emoțională, empatia este diferită de simpatie, milă și contagiune emoțională. Empatia este o componentă importantă a dezvoltării cognitive. Până la vârsta de 2 ani, copiii încep în mod normal să manifeste răspunsuri emoționale ce corespund stărilor afective ale altcuiva.

Încă de la o vârstă fragedă, învățăm intuitiv să ne evaluăm în funcție de gradul de empatie manifestat de părinții noștri, iar psihologii care cercetează dezvoltarea au ajuns la concluzia că oamenii cărora nu le-au fost arătate sentimente de empatie în copilărie vor dezvolta un comportament sociopat la vârstă adultă.

Se suspectează că disfuncții ale sistemului neuronilor oglindă ar putea fi implicate în diverse boli, precum tulburările de spectru autist (TSA). O caracteristică a celor afectați este lipsa empatiei și a angajamentului emoțional față de semeni. Indivizii cu TSA au dificultăți în a înțelege emoțiile celorlalți și în a manifesta o reacție empatică normală atunci când alți indivizi arată emoții de plăcere, durere sau frică.

Dacă în Antichitate capacitatea omului de a se apropia emoțional de o altă persoană a fost pusă pe seama sentimentelor, în Evul Mediu filosoful Descartes o atribuie ca origine creierului, dar o păstrează ca pe o caracteristică specifică inimii, o trăsătură care îl individualizează pe om de toate celelalte ființe. Ulterior, psihologii au încadrat această calitate în sfera inteligenței emoționale.

Cercetările specialiștilor în neuroștiințe au adus însă informații surprinzătoare și fascinante pe această temă. Deoarece furnizează o explicație științifică fenomenului de empatie, neuronii oglindă reprezintă în mod cert una dintre cele mai interesante descoperiri recente din domeniu.