Te sperii puţin când te gândeşti la ce amploare a luat Facebook în puţinii ani care au trecut din 2004 când a fost înfiinţat. O amploare atât de mare încât o metaforă ca „a se întinde ca focul în mirişte” pare slabă şi incapabilă să descrie ritmul ameţitor în care acesta a cucerit lumea noastră.
Statisticile oficiale spun că în februarie 2012 Facebook a ajuns să aibă mai mult de 845 de milioane de utilizatori activi, ceea ce înseamnă că mai mult de unul din şapte locuitori ai planetei noastre albastre şi, mai recent, hiperconectate, are un cont pe Facebook. Faptul acesta este în sine remarcabil, dar când te gândeşti că există foarte mulţi oameni care nu ştiu să scrie şi să citească, că mii de oameni mor de foame în fiecare zi, că există numeroase zone locuite unde nu există curent electric, şi lista ar putea continua cu multe exemple de lucruri necesare vieţii care lipsesc unui procent important din populaţia lumii, rămâi perplex.
Bătrânul continent, cel mai cucerit de „carte”
Îţi mai revii puţin din uimire, totuşi, când te uiţi mai atent la statistici şi observi că ţările cu cel mai ridicat nivel de trai au şi cel mai mare procent de utilizatori Facebook. Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Suedia, Danemarca, Norvegia, Emiratele Arabe Unite sunt exemple de ţări în care aproximativ jumătate din populaţia ţării are un cont pe Facebook. În Finlanda, procentul utilizatorilor de Facebook urcă până în jur de 70%. În statul Vatican, din cei 800 de cetăţeni, 80 au cont pe Facebook. La polul opus, unele dintre cele mai sărace ţări din lume au şi cel mai scăzut procent de utilizatori de Facebook.
Ne-am grăbi totuşi dacă am trage concluzia că Facebook a cucerit întreaga lume. China e o ţară unde, din motive politice, Facebook este interzis. India este o ţară unde Facebook a reuşit să ajungă doar la patru procente din populaţie, în acest caz insuccesul fiind cauzat, cel mai probabil, de sărăcie.
Dar e dincolo de orice îndoială că Facebook a cucerit lumea celor de pe „bătrânul continent” şi deci şi pe a românilor. În martie 2012, în România existau 4.675.860 de utilizatori activi, însemnând aproximativ 22% din populaţia ţării. Dintre aceştia, 62% au vârsta cuprinsă între 18 şi 34 de ani.
Mirajul ameţitor
Dar mult mai impresionant decât succesul geografic al celei mai mari reţele de socializare de astăzi este ceea ce am putea numi micro-succesul ei, adică performanţa de a se fi insinuat în vieţile virtuale ale utilizatorilor într-o asemenea măsură, încât acestea au devenit inconceptibile fără Facebook. Nu vreau să spun că vieţile multora au devenit inconceptibile fără Facebook, deşi astăzi se vorbeşte destul de mult despre „dependenţa de Facebook”, ci mă refer doar la vieţile virtuale ale tuturor utilizatorilor activi. Adică, un utilizator de Facebook nu foloseşte aproape niciodată internetul pentru alte activităţi fără a-şi verifica şi contul de Facebook. Uneori obsesiv şi fără noimă, vrăjit de mirajul posibilităţii ca între timp, de la ultima vizită, ceva să se mai fi întâmplat.
Aproape nimic nu se întâmplă pe Facebook niciodată, adică nimic semnificativ. Dar în ciuda lipsei de sens a vieţii de pe Facebook, nu ne putem lipsi de ea. Viaţa de pe Facebook ne cheamă cu o voce atât de puternică, încât se aseamănă cu vocea vieţii adevărate, cea nevirtuală. Şi vocea vieţii e atât de puternică, în ciuda faptului că nu suntem întodeauna siguri că are vreun sens, încât doar foarte rar ne trece prin cap posibilitatea de a renunţa la ea şi aproape niciodată în mod serios. Sinucigaşii sunt, în general, doar nişte grăbiţi.
Revenind la viaţa virtuală, deşi nu am găsit statistici detaliate cu privire la cât timp petrece un utilizator tipic pe Facebook, bănuiala mea este că, atâta timp cât cineva are acces la internet, relaţia lui cu Facebook poate fi descrisă în felul următor: T=(Fx)+(Fy)+(Fz)+… şi aşa la infinit, unde T înseamnă timpul total petrecut de cineva pe internet, F înseamnă, evident, Facebook şi x, y, z orice altă activitate pe internet. Ecuaţiile m-au speriat şi pe mine întotdeauna, aşa că, renunţând la simbolurile matematice, o să spun doar că aproape tot ce facem pe internet e împletit cu o doză de Facebook. Bineînţeles, şi eu am cont de Facebook şi ecuaţia de mai sus e extrapolată pornind de la propria experienţă, dar bănuiala mea e că nu sunt eu atât de special în relaţia mea cu Facebook, ba chiar că, din contră, n-am nimic special, adică sunt un utilizator tipic. (Până am ajuns aici cu scrisul, am intrat cam de cinci ori pe Facebook să văd ce se mai întâmplă. Primisem două „Like-uri” la un link.)
Voyeurii și exhibiţioniştii populează Facebook-ul
De fapt lucrurile nu sunt aşa de simple, fiind nevoie în continuare să facem următoarea nuanţare. Cred că toată lumea va fi de acord cu mine că utilizatorii Facebook pot fi împărţiţi în două mari categorii, anume voyeurii și exhibiţioniştii. Voyeurii sunt cei care nu se expun în fotografii şi nici măcar nu prea comentează la fotografiile altora, dar le place să urmărească din umbră ce se întâmplă în vieţile altora. Exhibiţioniştii, în schimb, sunt cei care nu termină bine de mâncat o prăjitură, că poza cu prăjitura respectivă a şi primit câteva „like-uri” pe Facebook. În realitate, nu există un voyeur pur sau un exhibiţionist pur, fiecare individ având, de fapt, trăsături din ambele categorii. Totuşi, simpla împărţire în aceste categorii ne permite să facem anumite predicţii legate de timpul petrecut pe Facebook.
Desigur, ar fi nevoie de o cercetare de amploare ca să se dovedească dacă am sau nu dreptate, dar părerea mea este că, cu cât cineva este mai exhibiţionist, cu atât va petrece mai mult timp pe Facebook. Asta pentru că proiectându-se mai mult în virtual, adică „shareuindu-se”, nevoia sa de a verifica efectele pe care le produce în lumea Facebook creşte proporțional cu amploarea proiectării respective. Dacă vreţi, este ca și cum cineva ar arunca cu pietre într-un lac și apoi ar urmări cercurile făcute la suprafața apei. Dacă nu arunci cu pietre în lac, nu e nevoie să fii cu ochii pe cercuri, și tocmai aceștia sunt voyeurii, adică cei care nu vor altceva decât să stea cu ochii pe cercurile produse de pietrele altora, dar nu au un interes special într-o aumită piatră şi cercurile acesteia. De unde rezultă că voyeurii vor petrece mai puţin timp pe Facebook decât exhibiţioniştii.
Bătălia pentru sufletul utilizatorului
Fie că e vorba de voyeuri sau de exhibiţionişti, Facebook tinde să devină foarte important în viaţa utilizatorului, şi efectele acestei deveniri asupra vieţii adevărate ar merita multă atenţie, pe care din păcate nu i-o pot acorda aici. Puterea Facebook stă în capacitatea lui de a exploata în cel mai eficient mod, comparativ cu alternativele existente pe piaţa reţelelor de socializare, nevoia de a fi împreună, care pare să fie atât de adânc plantată în noi.
Dar asta face posibil un anume pericol, deoarece Facebook, prin simplul fapt că aduce împreună un procent aşa de important din populația lumii (aproximativ 10% şi creşte), tinde să devină una dintre cele mai profitabile afaceri din lume. Asta înseamnă că puterea pe care Facebook o are asupra utilizatorului, şi este vorba de o putere semnificativă, măcar pentru simplul fapt că reuşeşte să consume foarte mult din timpul acestuia, devine o marfă extrem de preţioasă vânată de corporaţii, de promotorii de cauze mai mult sau mai puţin nobile, de formatorii de opinie şi de idei şi aşa mai departe. Pe scurt, pentru că punem atâta suflet în Facebook sau pentru că Facebook a reuşit să ne cucerească sufletul într-o asemenea măsură, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, este vorba efectiv de, dacă mi se permite o uşoară exagerare retorică, o bătălie pentru sufletul utilizatorului. Sufletul, cel puţin în acest context, nu înseamnă altceva decât suma valorilor, credinţelor, ideilor, nevoilor (reale sau închipuite), iar bătălia pentru suflet înseamnă în contextul Facebook, înainte de orice altceva, încercarea de a face sufletul să se supună logicii capitalismului, pentru care valoarea supremă este ceea ce se vinde. Această logică a capitalismului, care egalează orice valoare cu valoarea comercială, e considerată de unii o ameninţare pentru civilizaţia noastră în întregul ei, doar că, odată cu Facebook, ameninţarea ţinteşte direct în inima utilizatorului, cu o precizie care înainte de Facebook pur şi simplu nu era posibilă.
Dar cu toate că este vorba de un pericol cât se poate de serios, adevăratul pericol al Facebook vine din altă parte, anume din faptul că el nu oferă decât un surogat pentru nevoia de a fi împreună, nu o împlinire autentică a ei. Cei mai activi pe Facebook sunt exhibiţioniştii (şi logica însăşi a Facebook este aceea de a dori să ne vadă pe toţi exhibiţionişti), iar exhibiţioniştii tânjesc după atenţie. Încurajând exhibiţia, adică transformarea vieţii private într-un spectacol public, Facebook încurajează egocentrismul. Pentru un utilizator Facebook nu există bucurie mai mare decât numărul de „like-uri” primite la o anumită activitate, pentru că un „like” reprezintă atenţie şi valorizare din partea celorlalţi, şi nevoia de valorizare din partea celorlalţi este la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât nevoia de a fi împreună. Doar că Facebook, fiind un simplu surogat, nu îndeplineşte efectiv nici această nevoie, după cum nu o îndeplineşte nici pe cea de a fi împreună. Rezultatul este o exacerbare a tendinţelor narcisiste, ilustrată de goana după „like-uri”, şi hrănirea şi dezvoltarea egoistului din fiecare dintre noi, pentru că atunci când intru pe Facebook nu mă interesează atât de mult ce au făcut ceilalţi, cât ce au făcut ceilalţi în raport cu mine. Aceasta este semnificaţia profundă a remarcii pe care o fac unii, dezamăgiţi: „nu s-a mai întâmplat nimic pe Facebook”.
Rezumând, faptul că Facebook răspunde atât de eficient unor nevoi fundamentale, l-au făcut fenomenul mondial care este astăzi, dar în acelaşi timp i-au dat o putere asupra intimităţii individului cum nimic altceva n-a mai avut în întreaga istorie a omenirii. Pentru că beneficiile aduse de Facebook sunt comparabile cu cele ale altor mari inovaţii, despărţirea de el nu este, pentru cei mai mulţi oameni, o opţiune. Ne rămâne aşadar să învăţăm să trăim pe Facebook cu mai multă precauţie asupra modului în care folosirea acestuia ne afectează.
Un articol scris de: Catalin Ionete
