Când am intrat prima dată într-o sală de escaladă am făcut-o pentru că îmi era dor de munte. În plus, voiam să îmi dovedesc într-un fel că pot să fac şi acest lucru. Nu a fost însă de ajuns ca să revin.

A doua oară am mers la o sală de escaladă pentru a-mi împlini un vis care începea să prindă contur în mintea mea. Pentru că îmi doream să mă cunosc mai bine pe mine şi oamenii din jurul meu. Pentru că simțeam nevoia unui hobby care să spargă rutina programului zilnic şi voiam să fac un sport în mod organizat, constant.

Şi m-am intors. Am revenit pentru că mersul la escaladă împreună cu Oana şi întâlnirile cu antrenorul care se încăpățâna să spună că e bine atunci când singurul gând care îmi trecea prin minte era: „Nu sunt făcută pentru asta!”, au devenit parte din programul meu şi îmi asigurau porția săptămânală de curaj. În plus, dacă miercurea la sală îmi depăşeam limitele şi reuşeam să fac prima mea surplombă după multe multe încercări, atunci aveam curaj pentru zilele care urmau cu lucruri mai mult sau mai puțin imposibil de realizat.

„Suntem făcuți să facem sport” afirma cunoscuta atletă Gabriela Szabo într-un interviu acordat postului EuropaFm. Însă o declarație de acest gen nu ne va scoate pe cei mai mulți dintre noi din casă, oricât ar fi de adevărată şi oricât de multe ar fi articolele care ne cad în mână şi ne vorbesc despre importanța exercițiului fizic.

Dacă vrei să te apuci de un sport, ai nevoie de un prieten care să te scoată din casă pe ninsoare, pe ploaie sau pe frig de -10 grade şi să te aducă la sală; un prieten care să te încurajeze să îți faci norma de genuflexiuni şi abdomene pentru ca să îți fie ușor să te mişti „pe perete”. Un prieten imun la argumentele tale de tipul: „Nu am chef azi…” sau „Sunt prea obosită!”. Un prieten.

Când am luat hotărarea de a ma întoarce la sală, am decis împreună cu Oana să facem lucrurile într-un mod cât mai serios aşa că ne-am inscris la un curs. Doru, cel care avea să fie antrenorul nostru, a fost prima persoană care ne-a ieşit în cale când am intrat pe uşă. Pasiunea lui pentru un „cățărat” sigur şi de calitate se vedea în toate sfaturile pe care ni le dădea, în grija cu care pregătea traseele de „boulder” potrivite pentru pregătirea noastră, în programul de antrenament pe care ni-l lăsa atunci când lipsea sau în zâmbetul cu care ne aştepta de fiecare dată. Si partea frumoasă este ca a continuat să fie antrenorul nostru şi după ce seria celor 8 şedințe s-a încheiat. 8 şedințe au fost de ajuns cât să prinzi gustul înălțimii şi să devii puțin dependent de bucuria pe care o ai când duci un traseu la bun sfârşit.

Poți să înveți să faci un sport urmărind tutoriale pe YouTube şi citind articole de specialitate. Dar o persoană în carne şi oase care să te îndrume, care ajunge să te cunoască şi ştie care sunt punctele unde mai ai de lucrat, care te încurajează şi știe că se poate, face mai mult decât orice tutorial sau articol.

Dacă te-ai hotărât să te apuci de un sport, ține pe lângă tine, pentru o vreme, pe cineva care are experiență în domeniu şi îți poate fi un îndrumător bun. Uneori va trebui să plăteşti pentru asta, dar va fi o investiție în tine care va da rezultat mai târziu. Şi corpul tău îți va fi recunoscător.

Mersul la sală implică de fiecare dată nu doar consum de energie şi răbdare, dar şi descoperirea unor lucruri noi despre mine şi degetul meu mare de la picior de exemplu. Trebuie să mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată foarte mult de el. Mi se părea mereu prea mare şi parcă nu se vedea niciodată elegant în sandale pe timpul verii, iar şosetele mele aveau mereu de suferit din cauza lui. Unul dintre primele lucruri pe care le-am auzit la primul curs de cățărat a fost chiar despre…importanța sprijinirii în degetul mare de la picior și despre poziționarea corectă a vârfului piciorului atunci când te cațeri. Dintr-o dată mi-a devenit drag. Şi am simțit că am un avantaj.

Dacă ai mintea suficient de deschisă şi activă, sportul este unul dintre acele domenii în care poți descoperi multe lucruri despre tine şi despre cei din jurul tău…gratuit. Sau cu prețul arderii câtorva calorii, al unor vânătăi la genunchi sau bătături în palme. Acolo, pe peretele acela de 18 metri sau pe peretele cel mic cu Mickey Mouse, am descoperit unele dintre cele mai frumoase şi bogate lecții de viață.

Am învățat că viața seamănă mult cu un traseu de escaladă. Un traseu pe care îl poți parcurge calculând fiecare mişcare şi stabilindu-ți dinainte paşii pe care îi ai de parcurs sau forțându-te să ajungi până într-un punct pe principiul: „O să văd eu care e următoarea mişcare când ajung acolo”. Uneori poți ajunge în ambele feluri la destinație, dar călătoria va fi fost una cu totul diferită.

Am citit de multe ori în cărți faptul că eşecul ar trebui privit doar ca o modalitate în care nu se face un lucru. Nu am crezut niciodată cu adevărat în veridicitatea acestei afirmații până nu am trăit-o chiar acolo, în fața panoului cu pietricele mov sau a primului traseu de „boulder” care a stors toată energia şi răbdarea din mine. Și după ce am încercat toate metodele în care nu se făcea traseul respectiv, am reuşit.

Practicarea unui sport este unul dintre acele lucruri care te ajută nu doar să îți tonifiezi muşchii, să îți întăresti oasele sau să fugi de depresie, dar îți îmbogățeşte viața cu o serie de lecții învățate pe pielea ta. Pe genunchii tăi. Pe picioarele şi mâinile care te dor a doua zi după antrenament. Pe degetele care au uneori/de multe ori pielea crăpată şi unghiile mereu mici.

Lecțiile învățate acolo, pe peretele de escaladă, în bazinul de înot, pe aleea din parc unde mergi să alergi sau în timp ce îți schimbi lanțul de la bicicletă valorează mai mult decât orice. Pentru că sunt lecții care devin parte din tine şi care nu se uită uşor.

Luna asta propune-ți să te apuci de un sport. Sună-ți un prieten pentru a-ți fi partener, caută un loc unde să poți practica sportul într-un mod sistematic şi organizat, cumpără-ți un caiet în care să scrii toate lecțiile pe care le vei învăța. Vor fi multe!