Am apreciat de fiecare dată eleganța acelor oameni care nu au vorbit de rău pe nimeni niciodată, găsind dimpotrivă partea frumoasă a fiecăruia. Cred că este o superioritate fină de tip aristocrat să-ti stăpânești pornirile ființei tale de așa manieră încât să știi și să poți fără urmă de resentiment, fără răutate, să vorbești calm.

Pornirea insațiabilă de a avea dreptate cu orice preț, de a demonta  cu o rafală argumentativă  orice opinie contrară, nu poate fi însemn al înțelepciunii.

Un om puternic își arată măreția, nu pedepsind, nu vorbind de rău pe ceilalți și nici prin încordarea pieptului, ci prin calitatea formidabilă de a nu fi răzbunător atunci când nimic altceva nu poate fi la îndeamnă, altfel zis virtutea de a rămâne bun prin exercițiul răbdării.

Nu este o decădere  să înduri o nedreptate, decăderea constă în a voii cu orice preț să învingi, renunțând la onestitate. Datoria cea mai înaltă a omului este simplă: a lumina viața altora dându-i o semnificație.

Dacă nu aș fi avut bunici și părinți, dacă nu aș fi avut exemplul lor, dacă nu i-aș fi văzut de atâtea ori epuizați și osteniți, îndoiți de spate de nedreptate și muncă, cu mâinile aspre, în ochi cu cea mai frumoasă lumină, mi-ar fi fost greu sa cred în victoria seninătății. Dar bunicii și părinții mei și nu doar ei sunt așa, au îndurat nedreptăți, cât pentru trei secole, dar au știut să rămână buni păstrându-și interiorul ființei lor cât mai cald.  Și mi se strecoară acum în minte comparația cu mine...

„Dacă vrei să ajungi undeva sus...”, citeam asta undeva în aforismele lui Nietzsche, „folosește picioarele tale”. Nu te cățăra pe spinarea altora, este atât de tentant să fentezi, să câștigi prin simulacru de sudoare fără să muncești să ajungi la țintă, ocolind orice obstacol, să câștigi fără asumarea niciunui risc. Însă viața, dacă o trăiești asumat, demn și frumos, fără să lași în urma ta durere, nu este despre a câștiga tot timpul, despre a împlini orice vis, ci despre a ști să dansezi în mijlocul ploii, așteptând cu bucurie soarele.

Neîncrederea, suspiciunile, amarul și cinismul revărsate în viața altora nu pot fi niciodată însemnul superiorității. La 20 de ani credeam că inteligența este cea mai mare calitate a omului. Acum nu mă îndoiesc nicio clipă că cea mai înaltă calitate este, pentru totdeauna, bunătatea. Omul înțelept renunță la postura eternului învingător, preferând cordialitatea și liniștea sufletească mai presus de orice. E acea eleganță rară pe care o admiri la alții și la care tânjești. Acum știi și cum se poate obține.