Ce se ascunde în spatele dependenței?

Cred că cele mai des întâlnite reacții tacite la simpla menționare a cuvântului dependență sunt fie legate de repulsie, fie de teamă. Repulsie pentru că dependentul se complace într-un comportament dăunăto,r fără să încerce suficient de mult să-i pună capăt, și teamă pentru că acest monstru periculos ar putea pune stăpânire și pe noi sau pe cineva drag.

Din păcate, stigmatizarea care însoțește comportamentul adictiv are încă suficientă forță pentru a abate atenția de la ceea ce presupune cu adevărat această problemă, dar mai ales de la modul în care se intervine eficient pentru vindecare.

Adicția este mai mult decât o alegere pe care cineva o face, o lacună etică sauo slăbiciune de caracter, ori lipsă de voință. Adicția poate porni și în felul acesta, dar nu se limitează la asta. În niciun caz dependenț nu este doar o predispoziție genetică (deși în cazul multor vicii, s-a constatat ca ele se transmit din generație în generație) sau o boală a creierului așa cum este tentată medicina să o considere (ca perspectivă singulară). Cred că cea mai potrivită definiție este oferită de Gabor Maté, unul dintre specialiștii din acest domeniu. Din punctul său de vedere, expresia adicției este dată de orice comportament în care persoana râvnește la ceva care îi aduce plăcere temporară sau alinare, dar la care nu poate renunța, în ciuda consecințelor negative pe care le experimentează în legătură cu acel ceva. Așadar, orice comportament care întrunește aceste condiții poate fi considerat adictiv, iar lista poate fi foarte diversă, de la abuzul de substanțe și jocurile de noroc, până la mâncare, cumpărături, muncă, relații, internet, sex sau orice altceva. Chiar dacă societatea privește cu ochi buni anumite comportamente de tip adictiv, atâta timp cât persoana plătește un cost (chiar dacă rămâne înalt funcțională), nu se poate admite existența unor dependențe „bune” sau „mai puțin bune”.

Dar până la urmă ce stă în spatele acestul tip de comportament? Cum ajunge cineva să-și facă rău cu bună știință (de cele mai multe ori) și să-i fie totuși atât de greu să se oprească? Gabor Maté afirmă cu tărie că adicția este un răspuns la suferința umană, fie că este vorba despre o traumă (înțeleasă ca abuz fizic sau psihic în perioada copilăriei), fie despre probleme emoționale profunde pentru care persoana nu dispune de mijloacele proprii necesare pentru a le rezolva. Dacă în cazul abuzului, evenimentele la care a fost expus copilul sunt eminamente negative, când vorbim despre dificultăți emoționale, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Responsabilă pentru aceste dificultăți este relația de atașament, așa cum a fost ea experimentată inițial, în interacțiunea dintre mamă și copil. Atașamentul sănătos nu presupune doar o prezență fizică a părintelui, ci și una emoțională. A fi capabil să te conectezi emoțional la copil, să-l simți și să-i răspunzi în mod corespunzător și conștient reprezintă premisele unei dezvoltări armonioase din toate punctele de vedere. Felul în care copilul a primit afectivitatea (sau a fost nevoit să o obțină) devine ulterior modul în care adultul știe să iubească, să se iubească și să se facă iubit. Iar dacă modelul a fost unul dezechilibrat, dificultățile de relaționare sunt sigure. Mergând mai departe pe drumul acesta, când persoana nu dispune de resursele personale necesare pentru a face față acestor dificultăți este posibil să apară dependența, văzută ca o încercare temporară de a scăpa de suferință. Ca o anticameră a realității în care ne retragem, pentru a ne abate atenția de la ceea ce ne doare, de la ce se cere a fi rezolvat.

Dar acest lucru nu înseamnă că orice persoană care a suferit un abuz sau care are dificultăți emoționale va dezvolta automat și obligatoriu un comportament de tip adictiv. Vorbim despre o predispoziție, un fundament propice, unde dependența poate ajunge să se exprime sau nu. În felul acesta devine și mai clar faptul că adicția este un simptom, o expresie a unor probleme mai profunde care își caută rezolvarea.

Procesul vindecării începe cu identificarea acelor aspecte care fac ca realitatea să fie greu de suportat. Nu este ușor. Cauzele primare pot fi conștientizate într-o anumită măsură sau complet în afara câmpului perceptiv din momentul respectiv. Astfel, pare că dependența este ignorată, dar de cele mai multe ori persoana renunță singură la ea în momentul în care înțelege ce a provocat-o și găsește modalități mai sănătoase de a face față realității sale.

Dar nu de fiecare dată procesul terapeutic urmează acest drum. Uneori, chiar în prezența unor conștientizări foarte valoroase, persoanei îi este greu să renunțe la un comportament care îi aduce și beneficii. Schimbarea este adesea incomodă, plină de necunoscut, riscantă, iar în lipsa resurselor și a sprijinului necesar, adesea apar și recăderile. Reînceperea consumului sau a comportamentului adictiv poate fi o experiență frustrantă și descurajantă, dar în același timp este o oportunitate de a identifica ce anume a declanșat recidiva și de a lucra pe respectiva direcție.

Așadar, stigmatizarea nu doar că nu-și are locul, dar trădează și o gravă neînțelegere a ceea ce înseamnă dependența și dificultățile celor care se luptă cu ea.

 

 

 

notează articolul

Astăzi tu ești profesorul!

7.8

Nota de mai sus este media tuturor notelor acordate de cititori. Îți mulțumim!

adaugă o părere