Ce legătură are iubirea mamei cu alegerea partenerului de viață?

Cei mai mulți dintre noi avem impresia că ne alegem acel partener de viață care ar putea să ne facă fericiți. Însă, în realitate ne îndrăgostim de ceea ce ne este familiar, iar aceste lucruri nu sunt întotdeauna echivalente. La ce se referă acest „familiar”? La modul în care am trăit experiența iubirii în copilărie, prin relația de atașament cu persoana semnificativă din viața noastră. Ca adulți ne vom simți atrași și vom intra în relații cu acei oameni de la care este cel mai probabil să primim ceea ce am primit și când eram copii. Adică același tip de atenție, de apropiere, de grijă, de afecțiune. 

Cu siguranță ați auzit afirmații de tipul: „Nu știu cum de îmi plac doar oamenii care mă fac să sufăr”, „Cum ajung să fiu părăsit de fiecare dată?”, „Oricum s-ar fi terminat și relația asta, mai bine că am rupt-o eu înainte.” Și poate altele și mai tragice. Însă toate capătă sens dacă ne uităm la legătura timpurie dintre mamă și copil și la caracteristicile acesteia. 

Această legătură poate fi descrisă ca o conexiune psihologică ce creează plăcere în momentele de interacțiune și este liniștitoare în momentele dificile (conform teoriei atașamentului dezvoltate de John Bowlby și Mary Ainsworth). Cu alte cuvinte, simpla prezență a mamei și hrănirea reprezintă doar o mică parte din ceea ce bebelușul are nevoie începând cu primele ore de viață. Apropierea fizică (luatul în brațe), prezența constantă și conectată a mamei (adică acea mamă care intră în simbioză cu copilul ei, poate să-i recunoască și este dispusă să-i satisfacă toate nevoile) sunt cruciale în dezvoltarea psihologică a copilului. În felul acesta, copilul se simte ocrotit, îngrijit și iubit, iar atunci când vine momentul să exploreze lumea o poate face știind că are și sprijinul, dar și încurajarea mamei, care va fi acolo pentru el, atât fizic, cât și emoțional.  

Astfel, se construiește un atașament sigur, iar copilul devenit adult are încredere în sine, dar și în ceilalți. Intră în relații de calitate, se simte confortabil în intimitate, dar și în singurătate. Își recunoaște propriile nevoi și are capacitatea de a le satisface, dar în același timp înțelege și nevoile celorlalți și este disponibil față de ei. 

În relația de cuplu are încredere în partener, îi respectă limitele și nevoia de spațiu fără să se simtă trădat sau părăsit. La rândul lui cere să i se respecte libertatea și granițele personale. Este autonom și se simte valoros și capabil și în relație, dar și în afara ei. Își poate exprima iubirea în mod sincer și deschis. Are capacitatea de a oferi sprijin partenerului și apelează la acesta când are la rândul lui nevoie de ajutor.

Ce se întâmplă însă, atunci când mama respinge copilul și nu se conectează emoțional la nevoile lui? Se dezvoltă așa numitul atașament nesigur-evitant, în care copilul simte indisponibilitatea mamei și trăiește cu impresia că este ceva în neregulă cu el, că nu merită să fie iubit sau sprijinit. Soluția pe care o găsește pentru a scăpa de această situație stresantă este să evite relația în sine, învățând că trebuie să se bazeze doar pe el. Totuși, evitarea relației și aparenta indiferență nu rezolvă sentimentele de insecuritate pe care copilul le resimte. Deci, ceea ce obține este doar o pseudo-independență, dată fiind nevoia reală de conectare, care nu dispare.  

Adulții cu un astfel de stil de atașament sunt distanți emoțional și caută să-și păstreze autonomia chiar și în relația de cuplu. Disprețuiesc persoanele dependente și văd nevoia de apropiere ca fiind o dovadă de slăbiciune. Nu se implică cu adevărat în relație spunând că încă nu sunt pregătiți pentru un angajament pe termen lung (chiar dacă sunt în relație de ani buni). Își păstrează portițe de scăpare, sunt deschiși la flirturi și adesea oftează după foștii parteneri. Este și situația celor care intră în relații cu persoane care nu sunt disponibile emoțional, adică persoane aflate deja în alte relații sau cu care este clar că lucrurile nu ar funcționa. În felul acesta se asigură că legătura se menține la un nivel de implicare convenabil. 

Atunci când mama oscilează între a fi disponibilă pentru copil și a-l ignora, se dezvoltă atașamentul nesigur-ambivalent, în care copilul a apucat să trăiască și experiența apropierii de mamă, dar și pe cea de respingere. Ajunge, astfel, dependent de ea și încearcă în permanență să ghicească în ce stare se află pentru a se putea adapta în mod adecvat. Ambivalența vine din faptul că simte respingere, dar și nevoia intensă de a fi aproape de mamă. 

La vârsta adultă, acest stil de atașament se traduce prin teama de a nu se apropia prea mult și în același timp de a nu se distanța prea mult de alții. Persoana la care caută siguranța este și persoana de care le este frică că ar putea să-i rănească cel mai tare. Încearcă să-și țină emoțiile sub control, însă fără succes, devenind astfel imprevizibili, mai ales atunci când simt că relația le-ar putea fi în pericol. 

În relația de cuplu nu sunt siguri de disponibilitatea partenerului, se îndoiesc de ei înșiși și caută acceptare și validare. Se pot agăța de partener ca de un salvator și devin frustrați dacă nevoile nu le sunt satisfăcute. Confundă nevoia acută de conectare emoțională cu iubirea și sunt dispuși să facă orice să păstreze relația cu un partener, în care de fapt nu au încredere. Dacă se simt respinși se agață de partener, dacă devin prea apropiați se simt sufocați. Există o permanentă preocupare pentru abandon și tendința de a interpreta acțiunile independente ale ceiluilalt ca fiind dovezi ale lipsei de iubire. 

Ultimul stil de atașament, cel dezorganizat sau dezorientat, se formează în prezența unei mame care nu doar că nu răspunde nevoilor copilului, ci este și amenințătoare. Avem în vedere mamele care în urma unor traume personale nevindecate ajung să nu fie capabile de conexiune emoțională și să-și abuzeze la rândul lor, fizic sau psihic, proprii copii. Pentru a face față fricii, durerii și neputinței, copilul se splitează la rândul lui, neputând găsi o strategie prin care să-și satisfacă nevoile și, în același timp, să se simtă și în siguranță. 

Adulții din această categorie au dificultăți în autoreglarea emoțională și reacționează imprevizibil. Relațiile lor sunt conflictuale, nu știu să ofere afecțiune și nu răspund adecvat nevoilor partenerului. Adeseori, ajung la rândul lor agresori lipsiți de empatie. Percep lumea înconjurătoare ca fiind amenințătoare și au dificultăți în a forma legături stabile.

Cu siguranță sunt multe alte nuanțe în felul în care fiecare dintre noi relaționează. Dar cu cât devenim mai conștienți de acest stil personal, cu atât putem începe să-l flexibilizăm și să-l adaptăm mai bine nevoilor noastre din prezent.  

 

notează articolul

Astăzi tu ești profesorul!

9.3

Nota de mai sus este media tuturor notelor acordate de cititori. Îți mulțumim!

adaugă o părere