Încearcă să-ți amintești ultima ocazie în care „te-ai pierdut cu firea” descărcându-te asupra cuiva din preajma ta, pentru ca mai apoi să ți se pară total nepotrivit modul în care ai reacționat. Sau când ți s-a întâmplat să te afli în imposibilitatea de a găsi o explicație pentru acțiunile tale, când ai spus, cu regret: „Pur și simplu nu știu ce m-a apucat”. Este important să facem diferența între reacții și răpunsuri, pentru că a le recunoaște în modul în care acționăm, ne poate schimba semnificativ viața, prin îmbunătățirea sau înrăutățirea unor situații.
În timp ce reacția este de obicei rapidă, fără prea multe gânduri, tensionată și agresivă, răspunsul este gândit, calm, inofensiv. O reacție provoacă mai multe reacții, fără să rezolve ceva. Un răspuns, în mod normal, este provocator pentru dialog, prelungește discuția, uneori conduce la o dezbatere, care în final are ca rezultat soluționarea problemei.
Reacționăm imediat și cu rezultate imprevizibile la evenimente, la situații neașteptate, la comentarii care ne privesc. Reacția conține un răspuns emoțional (furie, frică, umilire), iar cuvintele și acțiunile noastre tind să urmeze direcția acestuia. În conflict și situații tensionante ne plasăm într-o poziție defensivă. Reacționăm oglindind ceea ce ni s-a spus sau făcut sau ceea ce interpretăm noi despre ce ni s-a spus sau făcut. Astfel, când considerăm că am fost insultați, reacționăm insultând, când suntem amenințați recacționăm amenințând. Mai mult, adeseori se întâmplă să reacționăm la o situație în mod inadecvat, fără să pară a exista vreo legătură între reacțiile noastre și situația în care a apărut.
O posibilă explicație pentru faptul că nu putem înțelege ieșirile noastre emoționale ar fi că ele datează dintr-o perioadă în care nu aveam încă cuvintele pentru a explica situațiile petrecute. Daniel Goleman, făcând referire cercetări din domeniul neuroștiințelor, afirmă că reacțiile noastre iau naștere în creier, acolo unde, începând cu primii ani de viață, sunt înregistrate interacțiunile noastre emoționale. Cele mai timpurii dintre acestea vor forma un set de lecții emoționale bazate pe deprinderile și nemulțumirile copilului vis a vis de interacțiunea cu îngrijitorii săi. Aceste lecții emoționale sunt greu de înțeles de către adulți, dar au un impact foarte puternic, considerându-se că ele sunt înregistrate în creier într-o formă neprelucrată, fiind „un fel de tipare fără cuvinte ale vieții emoționale”, așa cum consideră Joseph LeDoux, de la Centrul de Știință neurală al Universității din New York. Iar mai apoi ca adult, când amintirile emoționale vor fi declanșate, vor avea o formă haotică și nu va exista un limbaj care să explice amintirile care le-au creat.
Vestea bună este că dispunem, tot prin creierul nostru și de mecanismele necesare controlului acestor reacții. Lobul prefrontal stâng fiind considerat un fel de comutator, care poate opri emoțiile tulburătoare. Pentru a-l folosi e nevoie să-ți îndrepți atenția către tine, să-ți observi reacțiile, să te gândești unde își au ele originea, să-ți imaginezi o altă variantă de răspuns și să-ți iei timp de gândire ca să poți decide rațional, ținând cont de valorile și scopurile personale.
Goleman, D. (2008). Inteligența emoțională. Editura Curtea Veche. București
