Pe zidurile templului din Delfi, loc sacru de maximă importanță al Greciei antice, stau patru inscripții: Cel mai drept este cel mai frumos, Respectă limita, Urăște aroganța și Nimic în exces. Acestea sunt regulile pe care se întemeiază arta, filosofia și, în general, gândirea greacă. Toate stau sub semnul zeului Apollon, fiu al lui Zeus, zeu al luminii, rațiunii și ordinii.
Tot la Delfi însă, pe frontonul dintre est, apare Dionysos, frate vitreg al lui Apollon, fără un loc al său între olimpieni, pentru că mama sa, Semele, era muritoare. Este zeul haosului și al neînfrânării, opusul lui Apollon. Faptul că aceste zeități antagonice apar pe același templu pe care, mai mult, îl și împart, poate apărea ca paradoxal omului de astăzi, însă nu era cu nimic ieșit din comun pentru grecul antic. Dihotomia apolinic/dionisiac este caracteristică spiritului grec. Din pasiunea pentru rațiune și echilibru, dublate de dragostea pentru ceea ce este uman s-au născut spiritul grec și tot ceea ce el a produs. Mai mult, o dată cu Nietzsche și a sa Nașterea tragediei (1872), această dihotomie capătă o binemeritată importanță în epoca modernă: după cum arată filosoful german, ea a supraviețuit Greciei antice și a rămas un principiu fundamental și necesar al artelor până în zilele noastre.
Tragedia: surse în antichitatea greacă
Din punct de vedere istoric, tragedia – specie a genului dramatic – își are originile în Antichitatea greacă. Începuturile literare sunt marcate, în Grecia antică, de poemele homerice, care au un caracter epic. În perioada arhaică apare poezia acompaniată de liră (lirica), care nu se mai concentrează pe exaltarea virtuților războinice ale eroilor, ci este o expresie a sentimentelor intime, personale. Are însă și o dimensiune socială, pentru că la sărbători este cântată în cor și exprimă sentimentele morale și religioase ale comunității. Ne aflăm în secolele VII-VI î.e.n.
Tot acum îi este închinat lui Dionysos ditirambul, care va da naștere tragediei. După cum nota Ovidiu Drîmba, „ditirambul era cântat și dansat de coriști în jurul unui altar sub conducerea unui coreg (choragos– conducătorul corului) care intona o arie improvizată. Pe altar i se aducea lui Dionysos ca sacrificiu un țap (în limba greacă tragos; de unde, numele de tragedie – cântecul țapului.” Cel care dă ditirambului o formă literară este Arion: el este, se pare, primul care scrie un text pe care coriștii îl învață, nu-l mai improvizează. Corul se împarte apoi în două semicoruri care cântă alternativ și își răspund reciproc, sub îndrumarea a doi corifei. Pe de altă parte, se consideră că tragedia și-ar avea originea în „onorurile funerare aduse, într-un mediu aristocratic, eroilor defuncți” și că abia acestea din urmă, sub influența ditirambului, vor da naștere formelor mai actuale. În orice caz, toți autorii sunt de acord că la baza tragediei stau ritualuri de cult primitive, practicate încă din perioada pre-homerică.
Primul actor, denumit hypokrités, apare atunci când unul din coriști a răspuns singur corului, prin cuvinte care îi erau atribuite chiar zeului. Această evoluție îi este atribuită lui Thespis și s-a petrecut în timpul tiranului Pisistrate, în 534 î.e.n.. Cu timpul, dialogul se va dezvolta și se va anima, va apărea și cel de-al doilea actor, apoi va apărea al treilea. Tragedia clasică nu va cunoaște niciodată mai mulți, însă un actor va juca mai multe roluri.
În aceeași linie de trecere – dinspre sacru înspre profan – se înscrie și arhitectura teatrului grec. El are o esplanadă (orchestra) pe care evoluează corul. În centru se află altarul lui Dionysos. În jurul orchestrei, în hemiciclu, erau băncile spectatorilor, rânduite în scară, pe panta unei coline. În spatele orchestrei se afla clădirea scenei (skene), care avea un triplu rol: fundal, culise și decor. În fața ei este un portic, proskenion, care conferă profunzime. Tot ansamblul era ordonat, așadar, în jurul altarului, care funcționează ca un axis mundi al sărbătorii-spectacol. Teatrul a fost, mai întâi, un fel de templu.
La Atena aveau loc, în Antichitatea greacă, patru sărbători ale lui Dionysos: Dionisiile câmpenești, în decembrie, Leneiele, în mijlocul iernii, Anthesteriile, în februarie-martie, și Marile Dionysii, în martie-aprilie. Acestea din urmă fuseseră instituite mai recent, dar erau considerate de atenieni ca fiind cea mai importantă celebrare a zeului. Cu ocazia acestei sărbători, începând din vremea lui Pisistrate, în toate orașele importante aveau loc concursuri dramatice care durau trei zile.
În cadrul acestor concursuri erau acceptați șase autori, dintre care trei prezentau tragedii (unul în fiecare dintre cele trei zile de sărbătoare). Fiecare tragedie era alcătuită, de fapt, din patru piese: o trilogie cu caracter tragic plus o dramă satirică. Reprezentația dura, de obicei, între șase și opt ore. Actorii își făceau apariția din cadrul scenei. Corul reprezenta pe de o parte vocea autorului, iar pe de alta vocea societății, fiind un actor colectiv care, prin replici și dans, exprima conștiința morală ori civică. Scenele sângeroase nu erau niciodată reprezentate, ci doar povestite. Actorii purtau măști și erau întotdeauna bărbați. Costumele contribuiau, și ele, la amplificarea dramatismului.
La greci, legătura între concursurile de tragedie și societate este extrem de puternică cum, de fapt, legătura între tragedie și societate este puternică. Așa cum am văzut, originea ei este sacră. Mai mult, funcția ei își găsește împlinirea în celebrările zeului Dionysos, una dintre cele mai importante figuri ale panteonului grec. Așa cum arată Chamoux, „religia greacă clasică ne apare strâns legată de grupul social”. Pe lângă monumentele publice, finanțate de cetate, ea se manifestă prin aceste ceremonii colective. Grecul vechi nu are doar teama păcatului individual, ci și pe aceea a păcatului colectiv. Prin organizarea Marilor Dionysii, prin participarea la ele, prin participarea la concursurile de tragedie organizate în cadrul lor, cetatea greacă se îngrija că mânia zeului nu se va îndrepta împotriva ei „religia este elementul psihologic esențial care asigură coeziunea grupurilor și dăinuirea lor. Iată din ce pricină manifestările grecului, chiar individuale, capătă de obicei un caracter social mai mult ori mai puțin accentuat: dacă ele se referă la divinitate, presupun de asemenea un public care să fie martor și la care autorul actului pios s-a gândit săvârșindu-l”.
Tragedia greacă implică, cel puțin la origini, toate elementele esențiale ale actului cultic: ritual, sacrificiu, oficianți și alai. Comportamentul religios se va dilua doar treptat și în timp. Trecerea accentului dinspre joc de cult către joc dramatic va coincide cu trecerea gândirii grecului antic dinspre gândirea de tip mitic înspre cea de tip rațional. Ideea de spectacol sacru, de sărbătoare participativă, este puternic înrădăcinată în spiritul grec. Mai mult însă, spiritul grec este strâns legat și de ideea de competiție (joc): victoriile erau închinate zeilor, iar eroii erau cinstiți atât în timpul vieții cât și după moartea lor.
Putem spune, așadar, că în cadrul concursurilor tragice, grecul antic găsește amestecul perfect dintre comportamentul sacru, civic și cel ludic. Tragedia, care va atinge apogeul în secolul V î.e.n., este în același timp joc, competiție, sărbătoare, ceremonie de cult și spectacol dramatic. În vremea lui Euripide, ultimul mare autor clasic, ea trecuse deja printr-un lung și laborios proces de laicizare. Spectacolul tragic era, acum, departe de ritualul primitiv al ditirambului. Cu toate acestea, la finalul fiecărei piese, corul părăsește teatrul printr-o procesiune care-l celebra pe Dionysos. Parcurgând un amplu arc evolutiv dinspre rit către spectacol dramatic, tragedia Greciei Antice își păstrează totuși caracterul sacru.
