După ce vi i-am prezentat, în prima parte a acestui articol, pe Homer și Hesiod, îi introduc aici pe ceilalți trei mari poeți ai Greciei antice.
3. Eschil. Este primul dintre cei trei mari tragici ai Greciei antice. A compus tragedii cu conflicte puternice, bazate pe subiecte comune și concentrate, realizate într-un ton grav, în care eroii se află în luptă cu destinul implacabil dictat prin voința necruțătoare a zeilor.
Tragediile lui Eschil sunt grupate în trilogii, fiind legate între ele prin subiectul tratat. Orestia este formată din Agamemnon, Choeforele și Eumenidele. Alte tragedii singulare păstrate de la Eschil sunt: Cei șapte împotriva Tebei, Perșii și Prometeu încătușat.
În poemul Prometeus desmodes, Eschil descrie modul în care titanul Prometeu a fost înlănțuit pe muntele Caucaz din porunca nedreaptă a lui Zeus, care s-a răzbunat pe el din cauză că le dăruise focul oamenilor, dând uitării ajutorul oferit lui de către Prometeu pentru a-și menține domnia olimpiană, amenințată de revolta și de complotul celorlalți zei. Într-unul dintre fragmentele poemului, Prometeu enumeră binefacerile aduse de el muritorilor:
Cum am făcut pe muritori din tonți, isteți,/ Trezindu-le din adormire spiritul./ Voi spune-aceasta, nu ca să-i vorbesc de rău,/ Ci ca iubirea mea spre dânșii s-o vedeți:/ Priveau cu ochii, însă nu vedeau cu ei;/ Aveau auz, dar n-auzeau nimic cu el;/ Mult timp în volburi de năluci le-nvălmășeau/ Pe toate, nu știau nici dulgheria ce-i,/ Nici casele-nsorite cum se făuresc;/ Asemenea măruntelor furnici trăiau/ Retrași în ascunzișurile grotelor;/ Nu cunoșteau prin semne sigure când vin/ Temuta iarnă, primăvara veselă/ Sau vara pururi darnică, ci bâjbâiau/ Nepricepuți. Iubindu-i, eu i-am învățat/ Ce-i răsăritul, ce-i apusul stelelor;/ Le-am dat știința foarte-naltă a cifrelor/ Și folosirea literelor; în sfârșit/ Le-am dat memoria ce-i mama muzelor/ Eu fui întâiul care boii-n jug i-a pus,/ Silindu-i ca prin vajnicele lor puteri/ Să ușureze opintirea omului,/ Și care caii plini de foc i-a înhămat/ La car, podoabă strălucitei bogății;/ Eu fui întâiul care năvi a construit/ S-alunece cu-aripi de in în larg de mări./ Iar eu, cel care pentru neamul muritor/ Făcui acestea toate, nu-mi găsesc un sfat/ Să scap de suferința mea de azi.
4. Sofocle. Este altă figură emblematică a tragediei grecești, ale cărui creații vor rămâne pentru totdeauna la loc de cinste în templul sacru al culturii europene. În tragediile sale – Antigona, Oedip la Colonos, Electra, Oedip rege, Ajax, Filoctet – prevalează antropocentrismul, zeii nemaiavând aceeași importanță ca la Eschil, locul central fiind atribuit omului. Așadar, Sofocle pune în lumină caracterul uman, cu măreția și umbrele lui, omul fiind singurul responsabil pentru destinul său.
În tragedia Antigona, după aprigele lupte purtate pentru stăpânirea Tebei, cei doi fii ai lui Oedip, Eteocle și Polinike, sunt răpuși în luptă. Regele Tebei, Creon, ordonă ca Polinike, care venise cu oști împotriva cetății sale, să nu fie îngropat conform obiceiului, pedepsind cu moartea pe oricine ar îndrăzni să-i încalce porunca. Antigona, nesocotind porunca regelui teban, își îngroapă fratele, fiind condamnată la moarte alături de iubitul ei, Hermon, fiul regelui Creon:
[Antigona] Că moartea tot nu pot – chiar făr’ porunca ta –/ S-o ocolesc, știam!... Și de mi-i dat să mor/ ’Nainte de soroc, mai bine-o fi! Să mori/ Când nu mai prididești de-atâtea suferinți,/ Cum pătimesc eu azi, nu-i oare cu folos?/ Vezi dar că soarta ce-mi gătești nu-i nicidecum/ Un rău, dar groaznic chinu-mi mi-ar fi fost să-l văd/ Pe-al maică-mii fecior cum după moartea lui/ Ar fi rămas făr’ de mormânt. Fă dar ce vrei!/ Iar de-ăi gândi că fac un lucru nebunesc,/ Nebun e cel ce că-s nebună-ar socoti!/ [Creon] Atâta doar! Eu moartea-ți vreau și mi-i de-ajuns (Crestomație de literatură universală, Editura Diacon Coresi, 1993).
5. Euripide. A fost numit de Aristotel „poetul tragic prin excelență”. Alături de Eschil și Sofocle, Euripide completează prin vasta sa operă (din cele circa 90 de piese ale sale s-au păstrat 17 tragedii și o dramă satirică) triada clasică a poeților tragici greci. În toate creațiile sale pulsează pasiuni violente și conflicte puternice, estompându-se rolul fatalității destinului și acordându-se mai multă importanță personajelor feminine.
Astfel, Euripide devine primul autor dramatic preocupat de prezentarea psihologiei feminine în diferitele ei ipostaze, accentuând patetismul și complexitatea acțiunilor personajelor. Nenorocirile și suferințele umane nu mai sunt rezultatul voinței zeilor, ci consecințele propriilor vicii. În tragedia Medeea, predomină sentimente mai puțin nobile, care pun stăpânire pe sufletul omului și îi orbesc rațiunea. Gelozia și răzbunarea ce au cuprins-o pe Medeea din cauza iubitului ei Iason, care intenționează s-o părăsească spre a se însura cu fiica regelui din Corint, o determină să vrea să-și ucidă copiii, ai căror tată este Iason, oscilând între cumplita hotărâre și dragostea față de copii:
Iubite mâini și buze dragi, icoane voi/ Cu nobil chip, fiți fericiți, copiii mei,/ Dar dincol’ amândoi! Căci tatăl v-a răpit/ Norocul de aici. O, dulci îmbrățișări,/ Obraji plăpânzi, suflări suave de copii!/ Plecați, plecați! Eu nu mai am curaj să-ntorc/ Privirea către ei. Năprazna m-a zdrobit./ Presimt ce mârșăvie-s gata să-mplinesc./ Mai dârză-i patima decât e mintea mea,/ Necazuri fără seamă-n lume prilejind!
