De filmele lui Aki Kaurismäki ori te îndrăgostești, ori nu. Am mai spus-o, cred…, iar afirmația e valabilă și pentru Kauas pilvet karkaavat (aka Drifting Clouds, sau, mai pe românește, „În depărtare, norii scapă”), un film despre oameni simpli, prinși în sinuozitățile unui sistem invizibil, mult prea puternic pentru ca ei să-i poată scăpa ușor.

Ilona, eroina principală, interpretată de Kati Outinen – actriță distribuită de Kaurismäki în multe dintre filmele sale –, este șefă de sală la restaurantul Dubrovnik din Helsinki. A ajuns să ocupe poziția muncind asiduu și avansând treptat de la poziția de spălătoreasă de vase la cea actuală. Soțul, Lauri (Kari Väänänen), lucrează ca vatman. Cei doi duc o viață modestă, dar liniștită. Lauri tocmai a cumpărat un televizor color și este optimist că, într-o bună zi, vor termina de plătit toate ratele pentru el și pentru mobilă. După această scurtă introducere, urmează dezastrul. Vremurile sunt grele. Începe recesiunea economică. Într-un scurt răstimp, Lauri își pierde locul de muncă prin tragere la sorți, iar restaurantul unde lucrează Ilona se închide.

Kauas pilvet karkaavat e despre șomaj și crizele pe care această realitate le aduce în viața indivizilor mărunți – aceia pe care nu-i vezi la televizor, dar de care te lovești pe stradă la tot pasul –, despre lupta pentru existență, despre deznădejde și… antreprenoriat.

Cei doi proaspăt șomeri încearcă să se îmbărbăteze unul pe celălalt (mai ales Lauri e haios prin atitudinea sa țanțoșă, de cocoș sigur că va rezolva problema și va redresa situația financiară a familiei) și să-și găsească alte locuri de muncă, însă lucrurile merg din rău în mai rău, criza adâncindu-se într-o spirală ce pare fără oprire. Ilona ajunge să lucreze temporar în bodega unui infractor care o trage în piept, iar când Lauri încearcă să-i ceară socoteală individului, o pățește. La rândul lui, Lauri se refugiază în alcool.

Kaurismäki are un gen aparte de umor – să-i zicem umor finlandez, cu accente de umor negru –, iar filmul acesta, din 1996, nu face excepție, fiind piperat cu secvențe de genul aceleia în care bucătarul restaurantului unde lucrează Ilona – Lajunen, un tip care are probleme serioase cu alcoolul – pune mâna pe o sticlă de rachiu, iar Ilona încearcă să-l oprească. Bucătarul tocmai l-a rănit pe portarul restaurantului, care a încercat să facă același lucru. Camera de filmat se oprește asupra celorlalți angajați, care privesc împietriți, fără ca spectatorul să vadă cum anume va rezolva problema șefa de sală. E o metodă des întâlnită la Kaurismäki, aceea de a-l lăsa pe spectator să-și imagineze ce se întâmplă, fără a-i arăta efectiv. Vedem cauzele și efectele, dar nu și traseul parcurs între ele.

Ca mai toate filmele lui Kaurismäki, nici acestuia nu-i lipsesc elementele specifice: figurile grave și triste, oarecum imobile și incapabile să trădeze emoțiile personajelor; muzica (filmul începe cu o melodie, „The wonderful girl I love”, cântată de un pianist într-un restaurant); câinele; interioarele sărac amenajate, dar atent construite, sugerând o artificialitate intenționată. Cel mai probabil, multe dintre micile detalii vor scăpa ochiului spectatorului la o primă vizionare, însă ar putea fi observate la revizionare.

Regizorul finlandez, care semnează și scenariul filmului, ne oferă o dramă cu accente comice și melancolice despre importanța de a ne păstra întotdeauna speranța, chiar și în cele mai înnegurate clipe ale vieții, de a continua să luptăm pentru a răzbi prin viață. Filmul ne conștientizează totodată și de dificultatea reorientării profesionale ori a găsirii altui loc de muncă din momentul în care oamenii au depășit un anumit prag al vieții, trecând de o vârstă – o problemă reală, care îi afectează pe mulți.

„N-am nicio considerație pentru filmele în care oamenii sunt măcelăriți cu arme, fapt considerat entertainment”, declara Kaurismäki într-un interviu acordat în anul lansării filmului. „Un film este adus întotdeauna la o anumită scară. Dacă cineva începe să tragă ori să se joace cu explozibili, nimic nu va mai fi suficient. Dacă filmul este ajustat la un nivel minimalist, chiar și o simplă tuse este dramatică. Dacă personajul principal alunecă și cade într-un șanț, spectatorul este deja îngrijorat de ceea ce i se va întâmpla, deși, în alte filme, oamenii sunt aruncați din avioane și supraviețuiesc fără nicio zgârietură. Hoții de biciclete e un bun exemplu pentru cum se îngrijorează spectatorul pentru personaje. Oamenii urmăresc încordați dacă bicicleta va fi găsită. Este cu totul tragic.”

Ceea ce e plăcut la filmul acesta, fapt valabil pentru filmografia lui Kaurismäki în general, este tonul optimist al finalului. E ca și cum finlandezul ar dori să ne spună întotdeauna că, oricât de cenușii și grei ar fi norii de deasupra, la un moment dat, soarele se va ivi totuși. Regizorul însuși a spus: „Ambiția mea secretă dintotdeauna a fost să realizez filme care să-i facă pe spectatori să iasă un pic mai fericiți din sala de cinema.” Eu cred că a reușit.