O să-mi recunosc de la început nota de subiectivitate, care ar putea fi totuși împărtășită și de alți cititori ai romanului O formă de viață necunoscută. Ca pasionat de istorie, mi-a plăcut cartea cel puțin din perspectiva istorică asupra trecutului, a evocării unor scene din trecutul mai apropiat și mai îndepărtat. Faptul că romanul are două fire narative plasate în trecut poate fi considerat un bonus.

O formă de viață necunoscută, romanul semnat de cunoscutul critic literar Andreea Răsuceanu, desenează harta unei mici secțiuni a Bucureștiului pe mai multe paliere temporale, după cum am amintit. Strada Mântuleasa, găsită în centrul vechi al capitalei, este revizitată prin secolul al XVIII-lea, pe vremea negustorilor ce plecau la Stambul și a plăgilor care au devastat orașul. Aici trăia Stanca, soția lui Mantu, al cărei vis este înălțarea unei biserici și care este confruntată cu dispariția soțului.

În timpul Primului Război Mondial, o regăsim pe Elena, soție, mamă și prizonieră într-un conflict ce devine tot mai inuman și mai primejdios. Alături de un soț bolnav, ce se desparte ușor de realitatea care îi înconjoară, și de un fiu care e în căutarea unui viitor, ea își dedică puterile construirii unei case pe aceeași stradă – Mântuleasa.

Mai rămâne Ioana, cea mai apropiată în timp de noi, deși este un personaj-lipsă, cartea debutând cu ultimele zile și decesul ei. Viața Ioanei mari este recompusă din fragmente de către Ioana mică, aflată încă în stadiul împăcării cu dispariția fizică a ființei iubite. Capitolele dedicate ei au un mic avantaj cantitativ, dezvăluind mai multe detalii din viața cotidiană, pendulând între epoca comunistă a dispărutei și jurnalul mundan al urmașei sale.

Cartea are un plus pentru pasionații de istorie sau pur și simplu pentru cei interesați de trecutul capitalei. De la descrierea Bucureștiului arhaic, patriarhal, al Stancăi, la cea a unui oraș devastat de război (oferind și imaginea neobișnuită a Cișmigiului ca grădină unde creșteau în voie vrejuri de fasole) și până la „paradisul comunist” sau fadul oraș care ne înconjoară azi, Bucureștiul este și el un personaj viu. Centrul este, desigur, strada Mântuleasa, care joacă rolul unei butaforii mereu schimbătoare odată cu intrarea în scenă a următoarei protagoniste.

Mi-a plăcut și felul în care este scris romanul, lăsând impresia că printr-o nouă variantă de scriitură fiecare epocă devine distinctă. Din anumite fraze, stări și prezențe devii conștient că tocmai ai făcut o călătorie în timp. Ar trebui să semnalez că dialogul lipsește din carte. Narațiunea ia naștere pornind de la emoțiile și acțiunile personajelor, păstrând vitalitatea unei intrigi bine legate.

Aș putea spune că romanul vorbește despre destin. Umbra care acoperă cartea și al cărui nume este rostit de mai multe ori este cea a morții. De la decesul Ioanei la presupusa moarte a lui Mantu, la lenta dezintegrare a lui Petru, soțul Elenei, aceste realități conduc la meditații adânci referitoare la viață, rostul ei și locul care va fi umplut, probabil, de altceva după dispariția fizică a omului. Fiecare personaj reacționează în fața acestei inevitabilități în conformitate cu ceea ce a învățat și a înțeles că ocupă un rol important în ordinea lumii.

În fine, poate că singurul minus ar fi cele câteva pasaje unde am simțit că textul e oarecum repetitiv. Anumite gânduri și stări sunt reluate, ajungându-se la aceleași concluzii. În afară de acest mic inconvenient, romanul merită citit, deoarece ne oferă un periplu în timp, împreună cu trei eroine destoinice, curajoase și introspective, gata să reziste unor vremuri grele așternute peste lume.