Odată ce ai citit Eu, robotul, intri într-o fascinantă călătorie în timp alături de Isaac Asimov. După primul volum, care reprezintă un punct de plecare către zări necunoscute și primitoare, urmează aproximativ (numărul depinde de cel pe care îl întrebi) 14 cărți în care autorul creionează un viitor posibil pentru umanitate. Dar să o luăm pas cu pas.

Cavernele de oțel apare în anul 1954, în plină eră pulp pentru literatura SF și prezintă un cadru narativ nou la momentul acela, dar care va fi preluat ulterior de mulți autori de renume și nu numai – alăturarea a două personaje diametral opuse, care trebuie să lucreze împreună pentru a elucida un mister. Nu se putea ca un roman SF cu tentă polițistă să nu inspire, să nu aducă un aer de noutate.

În poveste, ne aflăm într-o perioadă ulterioară evenimentelor din Eu, robotul. Finalul a fost lăsat deschis și plin de speranță. Dar, așa cum istoria reală a demonstrat de atâtea ori, finalul nu este niciodată bătut în cuie, fie că este unul fericit sau nu.

În această lume nouă, Pământul a colonizat 50 de planete, dar a decăzut tehnologic foarte repede. Pământenii se ascund în imense domuri, care cuprind metropole întinse, și trăiesc închiși ca în niște cutii ermetice, urându-i pe Spațiali, dar temându-se să facă vreo schimbare.

În cadrul acesta îl întâlnim pe Elijah Baley, un polițist obișnuit din New York, care detestă roboții, deveniți o amenințare pentru slujbele oamenilor, și care luptă pentru a-și păstra statutul social ce îi asigură mici privilegii intime în stupul colectiv în care își duce traiul. Intriga se naște odată cu moartea unui savant Spațial și cu numirea lui Baley în fruntea investigației. Acesta e momentul în care îl întâlnește pe viitorul său partener, R. Daneel Olivaw, al cărui frapant mister îl va pune pe detectiv în situații neașteptate.

Am citit și recitit romanul acesta de mai multe ori, la vârste diferite. Pot spune că fiecare lectură m-a ajutat să descopăr și să apreciez noi aspecte ale cărții. Cea mai recentă recitire mi-a atras atenția asupra felului în care Asimov construiește o societate a viitorului în care teama este componenta principală. Totuși nu e nimic asemănător cu opresiunea din viziunea orwelliană. Aici e vorba de mai multe temeri care se răsfrâng asupra diferitelor categorii sociale – teama că vor fi înlocuiți de o mașină (fantezie în anii ’50, pe cale să devină realitate astăzi); teama de spațiul deschis, care e la fel de extraterestru ca o altă planetă; teama de viitor, mascată prin diferite forme de nostalgie dusă la extrem; teama de un contact prea apropiat cu alți oameni; teama de străinul reprezentat aici de Spațiali. Asimov propune o critică la adresa colonialismului și a efectelor pe care le are asupra societății și a membrilor ei.

Dacă ar fi să caut nod în papură, l-aș găsi poate la nivelul scriiturii. Asimov nu excelează printr-un stil fluent, care să gâdile urechea. Poate că, uneori, felul în care personajele își spun replicile pare fals. Acestea sunt însă restricțiile timpului, pe care le vedem și la alți autori.

În schimb, personajele în sine sunt creionate excelent, sunt complexe și e ușor de empatizat cu ele. Lumea creată pare vie, cavernele părând a fi gata de inspecție, în ciuda claustrării, a aglomerării și a mirosurilor urâte, care vin la pachet. Acest scurt volum e dovada abilității lui Asimov de a aduce înaintea noastră o lume care să ne placă, dar din care am vrea totodată să evadăm, depășindu-ne temerile.