Romanul istoric este asociat, aproape automat, în mintea noastră cu scriitori prolifici ca Alexandre Dumas, Walter Scott și Lev Tolstoi. Generațiile de azi, mai mult decât altele, ar putea considera prăfuite romanele unor astfel de scriitori. Totuși ele, romanele, conțin și nestemate de învățătură.

În anii recenți, literatura română a prins avânt, iar romanele a căror acțiune este plasată în trecut își rezervă un loc al lor. Nu mă refer nicidecum la Frații Jderi sau la Neamul Șoimăreștilor – acestea aparțin ele însele istoriei literare – ci la producții recente, scrise de persoane pasionate și cultivate în domeniul istoric, ceea ce oferă cărților lor un simț mai intim asupra epocii.

O astfel de carte este Manuscrisul fanariot, roman scris de Doina Ruști și apărut la editura Polirom. Povestea scrierii acestui roman este în sine una fascinantă, demonstrând că o idee bună se poate naște din surse total neașteptate. Pentru cei care nu știu, la baza cărții stă chiar un manuscris autentic, referitor la transformarea în rob a unui om liber. Pentru a descoperi celelalte detalii va trebui să citiți cartea.

Manuscrisul fanariot urmărește deci povestea unui tânăr vlaș din zona Salonicului otoman, fascinat de povestea unui București de legendă, de locul unde totul îi pare posibil, un fel de El Dorado balcanic, căutat de cei cu spirit de aventură și cu dorință de căpătuială. Așa că tânărul Ioannis pleacă spre nordul Dunării, contrar dorinței familiei sale, sperând să găsească paradisul pe pământ.

Adolescentul Ioannis se confruntă repede cu realitatea sordidă – este jefuit de bruma sa de avuție. Apoi își ia un nume de împrumut (Ioannis devine Leun, forma pocită a numelui Leon) și este confruntat cu hărmălaia și farmecul gălăgios al capitalei valahe. Tot la începutul drumului său în viață ochii îi cad asupra țigăncii Maiorca, o frumoasă roabă, atrasă la rândul ei de tânărul străin. De fapt, povestea lor de dragoste e firul principal al cărții.

Ceea ce iese în evidență este ornamentația exterioară. În jurul celor doi tineri răsare o lume îngropată în cărți de istorie și zidiri îmbătrânite de trecerea secolelor. Un București mai mic, viguros, mereu aflat pe panta legendarului, privind cu un ochi înspre timpurile lipsite de memoria scrisă și pornit cu greu pe panta modernizării. În decorul acesta se plimbă boieri orgolioși și nemiloși, oameni iubitori de frumos, pătimași sau cuprinși în jocul frenetic al Bucureștilor.

Un personaj central, chiar dacă mereu pe margine, este lăutarul Rușfet, cel care dă ritmul zilei, cântând în ritm de breaking news cele mai recente evenimente de interes public.

Punctul forte al romanului este fără doar și poate capacitatea textului de a atrage cititorul, de a-l absorbi, de a-l face parte a acelei perioade. Cu un efort conștient și bine gândit, autoarea stimulează toate cele cinci simțuri ale cititorului pentru a-l ajuta să experimenteze Bucureștiul fanariot. Îl vei mirosi prin livezi și la mesele întinse, îl vei vedea de la noroaie și mlaștini la turlele bisericilor și la balcoanele caselor boierești, îi vei auzi bătăile inimii în ritmul străzilor înțesate de români și de străini, fiecare interesat să-și facă veacul în acest colț de lume.

Poate că romanului îi lipsește o anumită adâncire a personajelor. Leun e, pe parcursul întregului roman, în urmărirea Maiorcăi, comportându-se prostește, ca un îndrăgostit, toate acțiunile sale învârtindu-se în jurul ei. S-ar putea ca intenția autoarei să nu fi fost analizarea detaliată a personajelor sale, ci a Bucureștilor.

Manuscrisul fanariot fotografiază discret o felie de istorie, un moment din timp pe care îl așază între două coperte și ni-l oferă pentru a-l gusta. Ne incită prin estetica sa orientală, aproape bollywoodiană pe alocuri, prin zugrăvirea unui spațiu în care puterile vrăjitoarelor sunt reale, în care cel ce stă pe tron trebuie să fie precaut deoarece mai mereu e cineva care îl sapă pe la spate, sperând să fie el următorul care va găsi fericirea în cetatea lui Bucur.

Povestea lui Leun oferă și o avertizare, o chemare și un îndemn la precauție. Visurile pot să ne țină în picioare, dar tot ele pot să ne și dărâme. Speranța ne poate fi în egală măsură un rival, iar pe termen lung ne poate ruina. Lecția importantă e ca, atunci când faci un salt în gol, să nu privești literele mari și poleite cu aur, ci să citești ceea ce scrie mic, în josul paginii. Uneori, informația de acolo poate face diferența dintre fericire și robie, dintre viață și moarte.