Trebuie să admitem că un film despre intervievarea lui Dumnezeu este un proiect interesant și cu potențial. Iar când rolul lui Dumnezeu este interpretat de David Strathairn, entuziasmul crește. Viitorul spectator nu poate decât să anticipeze un dialog interesant, în care jurnalistul uman Îi va pune cele mai fierbinți întrebări Ființei divine.

Paul Asher (interpretat de Brenton Thwaites) este un jurnalist creștin, care deține și o licență în teologie, dar care trece printr-o criză spirituală profundă, suprapusă peste o criză matrimonială. Fără să aflăm exact cum anume a ajuns Paul să aibă trei întâlniri distincte cu Dumnezeu, în trei zile consecutive, pentru a-L intervieva, ne întrebăm în primă fază dacă cel care susține că este Dumnezeu chiar este Dumnezeu sau nu.

Scenaristul Ken Aguado și regizorul Perry Lang au încercat să lase câteva spații libere în poveste pentru a-i spori misterul și a le oferi spectatorilor loc de interpretare personală. De unde, inițial, credem că Paul i-a greșit soției, înșelând-o, descoperim că ruptura dintre cei doi are o cu totul altă cauză. Pistele false strecurate în narațiune ne prilejuiesc câteva momente în care să ne gândim: „Aha! Deci, de fapt…”

În dialogul celor doi este oarecum neclar dacă întrebările pe care tânărul jurnalist i le adresează lui Dumnezeu și care sună ca întrebări din manualul de teologie vor, ca urmare a intenției scenariului, să reflecte nepriceperea ființei umane – a oricărei ființe umane – de a ști ce să-L întrebe pe Creatorul universului sau dacă e doar o slăbiciune a scenariului. Interviul cu Dumnezeu tinde în mod constant să se transforme într-un interviu pe care Dumnezeu i-l ia lui Paul, Atotputernicul exprimându-și clar intenția de a-l ajuta să depășească momentele de criză prin care trece.

An Interview with God, repet, avea toate premisele unui film bun. Din păcate, a sfârșit prin a fi un produs oarecum superficial, aproape ca o predică rostită de la amvonul bisericii ori ca o poveste-parabolă relatată într-o revistă creștină de un autor creștin care vrea să pună pe masă concluzii prestabilite. O bună parte dintre replicile lui Dumnezeu sună ca niște fraze preluate dintr-un curs de catehizare. „Ca s-o zic pe-aia dreaptă, arăți destul de omenesc pentru mine”, spune Paul la începutul interviului, iar Dumnezeu îi replică: „Și știi ce? Pentru mine arăți după chipul lui Dumnezeu.” Un schimb de replici care ne amintește de primele capitole ale cărții Geneza (sau Facerea). Or, ducând la capăt procesul creativ al imaginării unui dialog om-Dumnezeu, ar fi fost mult mai inspirat ca, dacă tot și-au imaginat o astfel de întâlnire, realizatorii să fi explorat posibilitățile infinite ale unor asemenea circumstanțe, lăsându-I lui Dumnezeu loc de împrietenire și de deschidere maximă față de creatura Sa. Lucru care nu se întâmplă. Replicile celor doi, curgând cu debit rapid, par să nu ducă nicăieri sau, cel mult, spre punctul în care Paul se simte mai mereu încolțit, deturnat de la intenția sa jurnalistică și frustrat.

Sigur, interviul acoperă diverse subiecte ce se regăsesc constant între preocupările creștinilor – mântuirea, liberul arbitru, moartea, credința, suferința din lume etc. Însă simțământul spectatorului este că subiectele acestea sunt doar atinse, fără a fi rezolvat vreunul. Ar fi totuși nedrept să nu observ că scenaristul a pus pe hârtie și replici interesante, care dau de gândit, ca atunci când Dumnezeu îi spune jurnalistului: „Oamenii fac alegeri, iar alegerile acelea au consecințe. Dacă cunoașterea voii Mele ar fi parte a oricărei decizii umane, cum ar putea merge lucrurile mai departe? Hm? Te-ai bloca în fiecare dimineață în fața alegerii între a-ți peria dinții pe verticală sau pe orizontală.”

Filmul regizat de Lang se înscrie în categoria așa-numitelor filme creștine, având un evident țel apologetic. Paul e jurnalist creștin, șeful lui e o bomboană de om, și el creștin și foarte preocupat de binele lui Paul, cumnata lui Paul e, de asemenea, o bună creștină, preocupată de reconcilierea dintre el și sora sa, iar Dumnezeu fie vorbește ca din Biblie, fie evită să dea niște răspunsuri precise, dar care ar putea stârni controverse. În concluzie, aș spune că An Interview with God este ca o călătorie cu un vapor lăsat oarecum în voia valurilor, care își va purta spectatorii spre țărmuri diferite, în funcție de așteptările acestora. Oricum, efortul concretizat în film rămâne un exercițiu interesant, iar spectatorul se poate gândi el însuși: „Oare ce L-aș întreba pe Dumnezeu dacă L-aș întâlni așa…, la o partidă de șah?”