În 2004, când Mark Zuckerberg concepea rețeaua de socializare Facebook, a avut ca motivație facilitarea contactului dintre oameni. În primă fază, rețeaua a fost concepută pentru studenții din campusul universității Harvard, mai precis pentru o comunicare mai promptă și mai eficientă prin intermediul acestei platforme virtuale.

E de-a dreptul ironic faptul că ceea ce a fost gândit ca un intermediator uman a devenit un mare cauzator al izolării sociale. Nu la timpul pierdut în fața calculatorului sau la incapacitatea de a ne dezlipi în public de telefoanele noastre ma voi referi, deși numai acestea ar fi suficiente pentru a sublinia un trend și problemele inerente, nici la faptul că atunci când mă apuc de scris, de pildă, instinctiv, eu una am tendința de a deschide facebook-ul din 5 în 5 minute, numai așa, un pic, „să văd ce mai e pe acolo”. Fiindcă interacționez destul de mult cu tineri din categoria de vârstă 14-23 de ani, pot spune că efectele excesului de Facebook  sunt de-a dreptul dezastruoase, și nu exagerez. Suntem atât de prinși în lumea virtuală, încât uităm să mai trăim. În adolescență, problema este cu atât mai acută. Aceasta ar fi probabil cea mai evidentă distorsionare provocată de rețeaua de socializare care ne bombardează permanent cu tot felul de informații inutile și cu reclame agasante. Facebook este, în esență, cel mai antrenant joc al disimulărilor. Recompensa? Hm… „perfecțiunea virtuală”. Suntem numai un zâmbet, viața e frumoasă, însă în spatele zecilor de poze cu noi, în atâtea ipostaze încât devine plictisitor de-a dreptul chiar și pentru un privitor interesat, se ascunde de fapt un acut sentiment de singurătate. Mai tragic este că ne-am atașat atât de mult de propriile proiecții, încât ne este greu să ștergem și o singură poză. Prin zecile de selfie-uri oare ce arătăm? Doar că suntem singuri și că ne plictisim?

Fie că suntem conștienți sau nu, pagina noastră de facebook este o declarație. Pentru a descrie implicațiile și totodată normele nescrise care guvernează mentalitatea de tip facebook, am adoptat modelul cauzal dual propus de Gwendolyn Seidman, profesor asociat al Departamentului de Psihologie din cadrul Universității Albright, în articolul intitulat sugestiv Self-Presentation and belonging on Facebook: How personality influences social media use and motivation. Conform cercetătoarei menționate, motivele principale care ne propulsează înspre folosirea rețelelor de socializare ar rezida în două nevoi esențiale: apartenența și auto-prezentarea. Necesitatea de a aparține unui grup sau altfel spus exacerbarea simțului comunității, alături de posibilitatea construcției unei imagini „ideale” ar fi, așadar, magneții care ne atrag spre rețelele de socializare. Aici ia naștere un paradox: dacă motivațiile au la baza principiul sociabilității, ei bine, efectele sunt exact inverse. Capacitatea de a ne modifica strategic imaginea, implicit, ne va dezvolta și tendințele narcisiste. Pagina noastră de facebook este în totalitate despre noi. De la nevoia de comunicare ajungem la autosuficiență. Nu-ți convine ceva? Nicio problemă… se rezolvă cu un simplu block. Nu-ți place un comentariu? Din nou, poți șterge, și cu un singur click ți-ai rezolvat problema. Lucrurile însă nu stau așa și în lumea reală.

Relațiile de prietenie se construiesc și necesită atât timp investit, cât și resurse emoționale. Comunicarea deficitară de pe facebook, de asemenea, ne alterează competențele de a transmite ceea ce gândim cu adevărat. Ne verificăm like-urile și așa ne testăm atașamentul prietenilor virtuali. Un like, cu siguranță, nu este un instrument prin care valoarea sau adeziunea poate fi evaluată.

În loc să cultivăm relații sănătoase, ne expunem viața privată fără nicio rezervă. În definitiv, așa facem, ne expunem, și cred că ar trebui să medităm, fiecare în parte, la implicațiile acestui act. Vă îndemn să vă analizați viața socială și relațiile inter-umane pe care le cultivați, și să vă gândiți serios la rolul pe care îl are acea pagină de facebook în viața voastră.