O mână întinsă spre soare

Mi-am dorit să scriu un articol „interesant”, aparent neinteligibil pentru a-l face să pară şi mai aparte şi mai greu de surprins în înţelesurile-i adânci, dar tocmai am primit un mesaj care m-a îndemnat să-mi reformulez ideea şi să mă îndrept spre un subiect pentru mulţi epuizat, mult prea filozofat şi probabil mult prea comercializat pentru a-i mai putea pătrunde adevăratul şi propriul înţeles - PRIETENIA.

E un gând care m-a măcinat mult în ultimul timp: de ce şi când avem nevoie de prieteni? Sunt clipe când ne simţim la o răscruce de drumuri, când sfatul părintelui sau al iubitului se transformă în nişte cuvinte înşiruite - şi nu spun de prisos, ci doar şifonate de infinita lor repetare şi atunci simţim nevoia unei licăriri din exterior care să ne îndrume spre noi înşine.

Viaţa ne duce pe cărări diferite, nedesluşite şi împovărate de griji

Acesta este adevărul cel mai banal și adesea auzit. Paradoxul vieţii este acela că de multe ori regăsim în viaţa celui de lângă noi toate simţurile pustiite din noi înşine şi împlinite într-ale sale. Da, e un subiect personal, dar îmi place să cred că mulţi dintre noi s-au lovit adesea de situaţii asemănătoare: o prietenie frumoasă şi sinceră, o prietenie din liceu, colege de clasă, dar nu şi de bancă – aceasta pentru că observaţiile venite din partea profesorilor deveniseră interminabile şi nu de puţine ori ni se spunea: 'Ei, ei… sunteţi ca şi babele acelea care ies de la închisoare şi mai stau de poveşti şi în faţa porţii.'

Nu e nimic, ne spuneam… Şi mai făceam un plan pentru ziua care avea să vină, pentru o seară de teatru, pentru o farfurie de cartofi prăjiţi… arşi printre poveşti… nu era nimic, mai pregăteam cu drag încă o porţie! Apoi infinitele seri de repetiţii pentru „Visul unei nopţi de vară” şi râsetele necontenite ale colegilor când încercam să par un Puck stingherit şi totuşi zburdalnic.

Un an de studenţie împreună, de seri nenumărate în Jaise, de nopţi târzii, când ne trezeam mâncând un borcan de zacuscă la lumina lumânării şi ne bucuram pentru orice infantilitate: eu citind un fragment de-al ei în norvegiană şi ea încercând să descifreze ecuaţiile mele, seci şi infinite. Zile în care simţeam că totul este posibil până la limita infinitului, că primejdiile multe şi întortocheate nu sunt altceva decât o şansă în plus de a ridica pleoapele vieţii şi de a-i spune: ‘Sunt tot eu, tu?...’

Într-o zi primesc un telefon – „Carmen, plec în State. M-am hotărât!”. Era o voce dragă ce îmi fusese mult timp alături şi acum se hotăra să îşi încerce puterile de dragul de a reuşi un ceva mai mult, prea puţin pentru alţii, probabil, dar suficient de mult pentru el încât să nu mă pot opune dorinţei sale. Doar că într-o altă zi primesc din nou un telefon:

„Carmen, plec în Norvegia! Am primit bursa!”. Era prietena mea. M-am bucurat mult, m-am bucurat pentru vizele primite, pentru şansele şi elanurile înfiripate, realizând încet, încet că viaţa ne pune uneori în situaţii dificile în momentul în care ne-am aştepta mai puţin. Mi-am luat la rându-mi inima-n dinţi şi am încercat experienţa unui an de bursă în străinătate. E adevărat că prieteniile noi se încheagă în funcţie de circumstanţe, de încercări, de momentele ce te unesc şi îţi aduc în cale alţi şi alţi oameni, dar aş spune că unii ne rămân mereu în suflet, oricât de departe am fi, şi ne lasă un gol imens şi sincer în suflet, pe care îl umplem în timp cu noi prietenii. Dar aş spune că nu la fel de profunde şi naive.

Timpul a trecut şi ne regăsim în situaţii complet diferite: eu lucrând într-una din blamatele forme de muncă ce subjugă mai nou România - multinaţionalele, printre dileme personale şi căi nedesluşite, ea - cu teama şi dragostea unui copil gingaş, urmându-şi iubirea peste meleaguri, într-o perioadă, bineînţeles, de criză, în care oamenii se privesc cu reticenţă şi acordă cu greu şanse unui străin şi, cu atât mai mult, aşa-zişilor „invadatori români”. Aş spune momente de cumpănă, în care realizările vin pe de o parte şi se transformă în umbre neghioabe şi răutăcioase pe de altă parte. Şi atunci apare dilema: ne mai privim în ochi ca prieteni sau lăsăm viaţa să ne ducă pe valuri străine şi necunoscute?

E una dintre zilele acelea ploioase de iunie, când simţi că vara mişună pe lângă casă şi ar prefera să ţi se furişeze în suflet, nicidecum să ţeasă zâmbete pe cer. E 1 iunie, ziua copilului, o zi în care am putea cu drag să mai dăm o şansă credinţei din noi, aceea că viaţa mai poate însemna sinceritate şi dragoste.

Îmi deschid căsuţa electronică de mesaje şi mă pregătesc să şterg mulţimea de mesaje zilnice şi inutile, în care se mai anunţă o Românie îndatorată sau un „citit în stele” al zilei respective - nu îndrăznesc să spun horoscop acelor cuvinte reluate probabil din rubricile anilor trecuţi şi aşteptate cu entuziasm de cititori...

Printre mesaje, un titlu strecurat timid Ciao din partea unei prietene pe care crezusem că am pierdut-o prin lipsa de cuvântări ale atâtor zile în şir. Îmi deschid larg ochii pentru a nu lăcrima şi citesc printre rânduri cu nostalgie:

„Acum dacă m-ar întreba cineva sau dacă eu însămi m-aş întreba ‚Ce face Carmen?’, nu aş putea să spun prea multe lucruri. Ştiu aşa, în mare, că lucrezi, că urmezi cursurile de masterat, că multe lucruri sunt incerte pentru tine (probabil e o vreme a deciziilor? Nu ştiu). După cum vezi, sunt generalităţi... Dar nu ştiu dacă eşti mulţumită pe deplin de ceea ce faci, dacă ai întâlnit persoane interesante, dacă ţi-ai făcut noi prieteni, dacă mai mănânci cârnaţi la ora 5 dimineaţa aşa cum făceam pe vremuri, nu ştiu pe unde mai ieşi şi cum îţi petreci timpul liber. Nu ştiu ce planuri sau visuri ai, nu ştiu dacă mai crezi că prietenia se poate menţine şi la distanţă, nu ştiu nici măcar ce o să crezi despre mesajul acesta…”

Citind aceste rânduri m-a străpuns un gând:

Ce credem noi despre lumea aceasta? Unde ne uităm pe noi înşine, de unde începem să ne ascundem în spatele rutinei şi să ne minţim spunând: ne e bine? Câţi din noi mai îndrăznesc să spună: nu mi-e frică şi o iau de la capăt?

Probabil un semn de viaţă din partea unui om drag, în definitiv, deşi uitat printre paginile vieţii, ne poate ajuta să ne regăsim şi să ne păstrăm încrederea în faptul că cineva, cândva, ne-a ajutat să zâmbim şi acele zile vor mai fi multe, atât timp cât îndrăznim să le facem loc printre mâinile întinse spre soare.