„Este ora 4 dimineața. Înainte să ies ușor din cameră mai privesc încă odată la chipul soției mele care a reușit în cele din urmă să adoarmă. În timp ce mă îmbrac pentru a pleca la serviciu, mă gândesc cum oare aș putea să rămân totuși alături de ea, deși voi fi departe. Merg în grădină și culeg câteva frunze de mentă. Îi pregătesc o cană de ceai și o las pe noptieră împreună cu medicamentele. Plec ușor din cameră și o mai privesc din nou. Doarme liniștită. Mă gândesc câtă nevoie are de mine și vreau să mă întorc la ea cât mai repede. Nu o pot lăsa nicidecum singură, nu o pot părăsi nici măcar un ceas. Cineva trebuie să fie în permanență lângă ea. Nu mai poate urca scările fără să obosească, nu mai poate să țină un castron cu supă, nu mai poate să îți pună singură haina pe ea. Stând zi de zi alături de ea, observ până și cea mai mică degradare și îmi repet tot timpul că viața mea nu s-a schimbat complet în acea zi, ci doar a deviat într-o mică măsură. Acea zi când i-a fost pus diagnisticul dur: scleroderm.”
Vocea unchiului a început să tremure. Se opri brusc, având lacrimi în ochi. Nu am îndrăznit să îl întrerup sau să îl înteb ceva. După câteva momente de tăcere și-a reluat povestea.
„Oamenii mă văd fericit, plin de energie și fără griji, nimeni însă nu știe povestea din spatele zâmbetului acestuia, nimeni nu bănuiește ce se întâmplă în viața noastră. Dacă nu ai fi văzut medicamentele când ai venit la noi în vizită, poate că nici tu nu ai fi știut vreodată de aceste lucruri. Am învățat să ascund boala soției mele ca pe un secret, pe care l-am ferecat bine în spatele unei atitudini aparent pozitive. De când s-a îmbolnăvit o iubesc cu o dragoste nouă. Nu pot să merg la cumpărături, fie și doar să iau ziarul, fără să îi cumpăr și ei ceva. Dimineața îi fac mereu ceaiul ei preferat cu frunze proaspete de mentă. O aștept apoi cu haina pregătită și o ajut să se îmbrace, iar când are accese de tuse sunt întotdeauna pregătit cu un pahar de apă. În suferință am învățat să ne iubim mai mult, tocmai pentru că am realizat ce binecuvântare este să ne avem unul pe altul.”
După ce unchiul și-a termint de spus povestea, am rămas mult timp în tăcere.
Ce înseamnă de fapt să iubești?
Mă fascinează acest egoism care a fost jertfit pentru binele celuilalt. Noi oamenii legăm relații tocmai pentru că ele ne fac să ne simțim bine, ne aduc bucurie și ne satisifac anumite capricii și nevoi. Prea des atunci când ni se pare că iubirea sau binele propriu au fost vreun pic diminuate, ne grăbim să fugim de acea relație, însă frumusețea ei se arată tocmai în momente de încercare, pe care nu le vom putea niciodată trăi dacă vom continua să le evităm. Însă o dragoste în care o persoană se sacrifică de dragul celeilalte, în care pune nevoile partenerului mai presus de ale sale, în care anticipeză fiecare necesitate, este o dragoste sublimă.
Nu îmi doresc decât să înțeleg și să trăiesc profunzimea unui astfel de sentiment și să urmez asemenea exemple. Aceasta este o lecție de iubire.
