Afară se lăsase deja întunericul și pe stradă motocicletele se răriseră. Vântul sufla cald și briza serii ne îmbia să mai stăm puțin de vorbă la cafeneaua din stradă. O văd venind spre mine timid, făcându-și loc printre scaunele deja goale. O fetiță cam de zece-unsprezece ani, cu hainele ponosite, părul strâns într-o codiță și bilete de loterie în mână. Chelnerul tocmai îmi adusese restul de bani și voiam să îi bag în portofel. Mă gândeam dacă am cumva ceva dulce prin geantă ca să îi dau copilei. Cu o mână țineam banii și cu alta mă pregăteam să scotocesc prin geantă. M-am oprit apoi, gândindu-mă cu rușinare la egoismul meu. Eu stau la o cafenea, unde o băutură costă de 5-6 ori mai mult decât biletele de loterie pe care această micuță vrea să le vândă, și totuși mă zgârcesc să îi dau o mână de ajutor, măcar că nu a venit să ceară bani fără să ofere nimic în schimb. 

Cei șapte ani de „bunătate”
Cele mai mari lecții de bunătate le-am învățat de la părinții mei. Tata aducea deseori oameni găsiți pe stradă ca să doarmă sau să mănânce la noi. Unii erau pușcăriași, alții oameni fără case și ajutor financiar, unii suferind de vreo dizabilitate fizică. Pentru tatăl meu însă nu conta, îi aducea în casă și îi ajuta cu bunătate. 

Mama în schimb ne-a învățat un alt fel de bunătate, diferit de cel al tatei. Ea făcea în mod regulat curățenie în șifonierele noastre sau în cutia cu jucării și oferea întotdeauna cu generozitate din ele altor copii. Nu mă puteam plânge că mi-a dat unele din hainele preferate, mai ales atunci când vedeam că sunt purtate de copii care au nevoie mai multă de ele decât mine. 

Și totuși... în seara aceea la cafenea, parcă uitasem de toate lecțiile de bunătate pe care părinții mei încercaseră atâta amar de timp să mă învețe. 
Bani? Cum să le dau bani? Majoritatea oamenilor sunt extrem de sceptici în această privință, eu inclusiv, trăind cu impresia că banii odată ajunși pe mâna celor nevoiași, vor fi cheltuiți pe țigări, droguri, sau alte chilipiruri pe care oamenii le privesc cu dispreț. Mai bine mergem la colțul străzii să cumpărăm noi o pâine sau un covrig pentru ei, și cu asta ne putem considera împăcați cu noi înșine, știind că am făcut un bine. 

Vinde tot ce ai și dă la săraci
Și totuși, de un covrig au ei nevoie?! De ce ne ferim să le dăm bani săracilor?
Am citit de nenumărate ori Evanghelia după Marcu, unde se vorbește despre parabola tânărului bogat, însă niciodată nu am înțeles mai bine ca în acea seară mesajul profund al acelui text. Când tânărul bogat s-a apropiat de Isus și l-a întrebat ce poate face pentru a moșteni viața veșnică, Isus, după ce i-a oferit clasicul răspuns legat de păzirea legilor, la insistențele lui, a adăugat: „Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor” (Marcu 10.21). Interesant și de remarcat este faptul că Isus nu i-a spus  „Dă din bunurile tale săracilor”, ci i-a spus să vândă tot ce are. Din vânzarea bunurilor ar fi obținut bani, iar Isus asta i-a sugerat să le ofere celor năpăstuiți de soartă. Știu că probabil mă veți contrazice, dar vreau să merg mai departe cu argumentația mea și să vă arăt de ce banii sunt necesari pentru cei nevoiași. 

Două bănci și un covrig
După ce Rebecca, sora mea, a ieșit din examenul de barou, ne-am așezat pe o bancă pentru a calcula punctajul și ne-am luat de la o patiserie din apropiere doi covrigi. Lângă banca noastră se afla un om al străzii, care părea că doarme. I-am spus lui Reby că aș vrea să îi luăm și lui un covrig, așa că nu am mai stat pe gânduri și m-am întors repede la patiserie. Când am ajuns lângă el, se trezise deja.

• Nu, eu nu vreau covrig, mi-a spus cu voce moale. Mi- e sete. 
   

Am rămas mai departe cu covrigul întins, privind contrariată la omul din fața mea. Cum să refuze? Voiam doar să îi fac un bine! Apoi însă am realizat că prezumțiile mele nu au corespuns nevoilor lui. De multe ori oferim ceea ce noi considerăm potrivit sau necesar, fără să întrebăm în prealabil dacă persoana respectivă are sau nu nevoie de acel lucru. Dacă i-aș fi dăruit bărbatului de pe bancă unu sau doi lei, și-ar fi cumpărat apa de care avea nevoie, și nu covrigul pe care mă grăbisem eu să i-l ofer. 

Seara de la pizzerie
În seara în care eu stăteam la cafenea, încă în dubii dacă să caut ceva dulce în geantă sau nu, Reby se afla la celălalt capăt al lumii, la o pizzerie împreună cu mama noastră. În timp ce își așteptau comanda, au zărit pe geam un om sărac și mama i-a spus sorei mele să meargă să îl întrebe dacă vrea să mănânce un covrig. Reby a ieșit afară și la întrebarea ei, omul i-a răspuns:
 - Îmi e foame, dar aș vrea și eu o merdenea cu brânză, nu un covrig. 
Prezumțiile noastre nu sunt întotdeauna nevoile sau dorințele lor.

Înapoi la cafeneau din Vietnam
Fetița rămăsese pironită locului, cu ochii țintă la mine, întinzându-mi mai departe biletele de loterie. Am luat o parte din restul primit de la chelner și i l-am întins ei, fără să iau în schimb biletele de loterie. După ce a plecat de lângă mine, am văzut-o fugind spre un băiețel mai mic decât ea, la fel de ponosit îmbrăcat. Am căutat în geantă și am găsit două prăjituri din orez pe care le-am oferit. Le-au terminat de mâncat pe nerăsuflate. 

Vedeți, uneori lăsăm faptele de bunătate pe altădată, gândind că poate altcineva se va îngriji de cei nevoiași în locul nostru, gândind că poate atâtea alte mâini și buzunare se grăbesc cu generozitate să împărtă cu cei săraci din avutul lor.  Adevărul este că responsabilitatea întreagă atârnă pe umerii noștri. Nu pot să nu închei acest articol cu un gând scris de Maica Tereza care continuă să fie o insprație pentru mine  „Dacă nu poți să hrănești o sută de oameni, atunci hrănește unul singur.” Fie că vrei să îi aduci acasă și să le dai de  mâncare, fie că împarți din hainele tale cu ei, din timpul sau banii tăi, orice ai face, amintește-ți să fii bun și darnic cu cei care au nevoie de tine.