Vlad are 9 ani. Este un băiat vesel și cam zburdalnic. E vacanța mare și locuiește la bloc. Se jucau mingea împreună cu vecinii pe casa scării! Unul dintre copii aruncă mingea de la parter, iar el aplecat deasupra balustradei o prinde și o aruncă înapoi. (Acesta era un joc comun printre copiii care au crescut la bloc în anii ’90). La un moment dat, în jocul lor, Vlad se întinde mai mult peste balustradă și cade în gol de la etajul doi pe mozaicul de pe casa scării. După o bușitură puternică se aud gemete…„mama, mama, mama”. Toți ceilalți copii aleargă speriați spre apartamentele lor pentru a chema ajutoare. Ambulanța sosește târziu, iar Vlad moare în brațele mamei sub privirile terifiate ale celorlalți copii și părinți. 

Doina are 70 de ani. De circa 3 ani se chinuie cu un cancer care s-a extins. Durerile, oboseala și frica au cuprins-o. Trăiește ultimele zile împreună cu soțul care i-a fost alături în tot acest timp. Are 2 fete, căsătorite, fiecare la casa ei, în localități apropiate. În ultima perioadă o vizitează la final de săptămână, dar întâlnirile  sunt scurte și despărțirile dureroase. E marți. Nu e zi de vizită, însă Doina a avut o noapte grea. Durerile au fost mai mari ca niciodată. A simțit suflul morții atât de intens, încât la prima oră a dimineții i-a spus soțului: „Sună fetele! Sa vina azi la mine. Nu mai am mult”. Spre seară ambele fete și două nepoate erau la ea. Cu lacrimi, cu emoție, era un timp al despărțirii. Doina agoniza în pat și nu își lua ochii de la fete și de la soț. „În seara asta rămâneți aici. Vreau să vă am aproape”, ceru ea. Cam greu de realizat asta, în condițiile în care a doua zi fetele urmau să meargă la serviciu, nepoatele la școală, dar au decis să mai stea, măcar până adoarme. Dar Doina nu a mai apucat miezul nopții. Cu privirea îndreptată către fete, cu soțul ținând-o de mână, a închis ochii și a murit.  

Anca are 22 de ani. E început de săptămână și se întoarce din orașul natal spre capitală acolo unde e studentă. Ea și iubitul ei, colegi din liceu și acum colegi de facultate, fac autostopul. Se urcă într-o mașină. Nimic deosebit față de alte dimineați de luni. Numai că la circa 20 de km de București, mașina în care circulau este implicată într-un accident și Anca ajunge la Spitalul de Urgență cu ambulanța; starea ei e gravă. Bogdan, prietenul ei, ușor rănit, ajunge puțin mai târziu cu o altă mașină. Află că starea fetei e gravă și că în ciuda eforturilor medicilor, are minime șanse să-și revină. Cere să fie dus la ea și stau împreună câteva minute bune. E inconștientă, dar prezența lui îi stabilizează pulsul. O ține de mână, îi promite dragoste veșnică și o imploră să nu îl lase singur, dar după câteva ore Anca moare. Starea lui Bogdan se înrăutățește pe zi ce trece; totuși, în ziua înmormântării vrea să meargă să o vadă din nou pe fată. Nimic nu-i stă în calea deciziei. Ajunge în stare critică la cimitir, însoțit de cadre medicale, părinți, prieteni. E o zi mai tristă ca oricare alta, mai tristă decât toată durerea pe care a simțit-o toată viața la un loc. Multă durere în inima lui și în strigătele de disperare ale celor ce au venit să își ia rămas bun de la Anca: părinți, profesori, rude, colegi, vecini.  În noaptea următoare, la spital, inima lui Bogdan cedează. Își găsește odihna într-un mormânt săpat la câțiva metri de al Ancăi. 

Ce au în comun toate aceste întâmplări triste? Poate prea triste pentru a fi spune într-o zi frumoasă de vară. Dar sunt cazuri reale. I-am cunoscut personal pe toți. De dragul familiilor, numele lor au fost schimbate și câteva detalii modificate, dar cazurile sunt reale. Am fost pe aproape în toate cele trei situații pe care vi le-am relatat mai sus.  

Ce mai au în comun? Prezența morții… acel final pe care ei l-au simțit într-o măsură mai mică sau mai mare. Și toți, în fața morții au reacționat aproape la fel.  Au vrut aproape ce aveau mai scump. Și toți au vrut compania oamenilor dragi. 

Cel mai de dorit aspect în fața morții nu sunt florile, diamantele, jucăriile vieții, ci dragostea celor din jur. Alături de oamenii care se află în ultimele clipe ale vieții descoperim ce contează cel mai mult în lumea asta. Nimeni nu strigă „Adu-mi diplomele sau cardul!”. Nimeni nu întreabă „Cum îmi stă părul sau în ce mașină mă aflu?”. Nimeni nu cere să vadă pentru ultima dată o medalie sau o bijuterie scumpă. Când se termină viața pe pământ, oamenii nu mai sunt interesați de obiecte. Ceea ce doresc în jurul lor sunt oamenii pe care îi iubesc și cu care au avut relații adevărate. În momentele lor finale, oamenii își dau seama că relațiile interumane sunt esența existenței și strigă cu dor după ele. 

Ar fi înțelept să descoperim acest adevăr și să trăim cu el mai devreme, să nu așteptăm să ajungem pe patul de moarte sau într-o mare criză ca să ne dăm seama că nimic altceva nu contează mai mult, că relațiile sunt esența vieții.  

Construiește relații puternice, prețuiește oamenii, investește timp și energie în a fi aproape de cei dragi, spune-le ce simți față de ei și nu sacrifica niciodată o relație de dragul bunurilor materiale.  Descoperă esența existenței atâta timp cât te bucuri din plin de viață!