Deşi avem tendinţa să fim foarte precauţi atunci când este vorba de atingere, comunicarea tactilă este probabil, cea mai veche formă de comunicare, folosită chiar şi de copii mici când nu sunt în stare să comunice verbal. Este primul nostru mod de comunicare şi cel mai eficace dintre sistemele noastre de apărare.
Îmbrăţişarea, atingerea încurajatoare cu palma pe umăr, ţinutul de mână şi sărutul – ritualurile atingerii – sunt importante pe tot parcursul vieţii, dar nu sunt niciodată mai importante decât în timpul procesului de realizare a legăturii de la naştere. S-au cunoscut cazuri de orfani care au murit înainte de doi ani, pentru că personalul orfelinatului era insuficient şi copii nu au avut posibilitatea contactului vizual şi al atingerii umane.
Atingerea este, evident, în strânsă corelaţie cu ideea de spaţiu personal. În general, Statele Unite şi Marea Britanie nu pot fi descrise ca societăţi tactile, atingerea fiind, de obicei, rezervată pentru relaţiile intime, dar şi pentru comunicări între prieteni apropiaţi sau rude. Femeilor li se acceptă să se atingă în public, în timp ce bărbaţii nu-şi pot permite asemenea gesturi. Destul de mici, băieţii învaţă cum să-şi stăpânească reacţiile afective chiar de la mamele şi taţii lor. Cunoaştem ce semnifică pentru români a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr, dar aceste atingeri, în culturi diferite pot comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuieşte datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoşi acest salut se exprimă cu o uşoară lovitură pe umăr. Unii oameni evită orice atingere, ei susţin că ei nu vor să fie atinşi, că nu simt nevoia şi nici plăcerea de atingere. Dar adulţii nu diferă de copii în ce priveşte apropierea, cu toţii simţim nevoia de atingere. Fiindcă în societatea actuală atingerea este rezervată doar in cadrul restrâns al familiei, puţin câte puţin, de-a lungul anilor, sensibilitatea noastră tactilă se diminuează.
Pentru că atingerea dintre indivizi, are de-a face cu societatea, cultura şi spaţiul interacţiunii, se dezvoltă diferite tipuri de atingeri, care depind şi de vârstă, relaţie şi cultură, cum ar fi: atingeri care transmit emoţii pozitive (bătaia încurajatoare pe umăr într-un moment greu, mângâierea unui copil pentru a-l linişti, alăptatul, sărutul iubitei sau soţiei); atingeri în joacă (pălmuirea sau mângâierea în glumă); atingeri de control (printr-o atingere îi putem face pe ceilalţi să se dea la o parte, să fie atenţi, să se grăbească, să ne privească); atingerea rituală (salutul); atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă (ajutarea unei persoane să urce sau să coboare dintr-o maşină, luarea pulsului prin atingerea încheieturii sau a temperaturii prin atingerea frunţii).
Însă mai mult decât atât, atingerea are rol terapeutic. Nu numai faptul că trei îmbrăţişări pe zi ar alunga tristeţea, ci este lucru dovedit în descoperirile medicale, în cazul pacienţilor sub terapie intensivă, atingerea stabilizează pulsul. Iar pentru cei care au suferit o paralizie de origine cerebrală, îmbunătăţeşte capacitatea de mişcare. Atingerea este importantă pentru o viaţă bună, activează hemoglobina şi undele cerebrale şi îmbunătăţeşte rezultatele şcolare. Trebuie să fie recunoscute adevăratele valori ale atingerii, care fac din simţul tactil primul simţ angajat în comunicarea interumană şi în asigurarea armoniei interioare.
Însă, majoritatea oamenilor suferă de un rău invizibil şi dificil de mărturisit: lipsa mângâierilor, afecţiune şi tandreţe. Ce e mai frumos, decât să ai în viaţa de zi cu zi, parte de răsplata uimitoare a mângâierii, bucuria atingerii, chiar şi în cele mai mărunte lucruri: să fii ţinut de mână în timpul unei plimbări, o atingere tandră cu palma pe umăr, o strângere în braţe seara la culcare, întâmpinarea cu o îmbrăţişare sau un sărut după o despărţire, să poţi sta alături la biserică, în maşină, în timpul lecturii, să îţi uneşti mâinile cu celălalt în timpul rugăciunii, chiar în drum spre bucătărie să fii luat drăgăstos de umeri. Nimic nu se compară cu toate acestea. Comunicarea însăşi, ar fi mai săracă dacă nu am putea să apelăm la mijloacele tactile şi se îmbogăţeşte atunci când ne apropiem de celălalt participant la comunicare. Suntem mai umani, mai neartificiali atunci când putem transmite direct emoţional, pozitiv sau negativ.
Societatea actuala are în această privinţă o mare lipsă, căci deşi comunicarea este mult mai rapidă si tehnica a atins multe succese, omului îi lipseşte comunicarea profundă, afectivă, plină de tandreţe. Ar fi oribilă o lume în care oamenii să nu îşi strângă mâna, să nu-şi mângâie copiii sau să nu se îmbrăţişeze, nu pot şi nu vreau să-mi imaginez aşa ceva. Ar trebui să preţuim mai mult această metodă de comunicare nonverbală, atât de necesară vieţii noastre şi care ne poate îmbunătăţii viaţa şi relaţiile într-un mod atât de uşor.
