Orizontul care definea limitele lumii noastre a fost şters. Centrul care ne ţinea în loc a dispărut. Era noastră, care ajuns să fie numită din ce în ce mai mult postmodernă, pluteşte într-un pluralism de perspective, într-un exces de posibilităţi filosofice, dar fără nicio noţiune dominantă a ţelului spre care se îndreaptă sau a modului în care l-ar putea atinge. Aşa încerca, James W. Sire să definească nedefinitul, să vorbească în termenii realităţii despre epoca postmodernă şi despre această lume. Lume fără ghid şi fără punte peste necazurile zilnice în care trăiesc ei. Cine sunt ei? Unii le spun aurolaci, alţii – oamenii străzii, cei mai mulţi însă nu le dau niciun nume pentru că îi ignoră!
Cei mai mulţi dintre aceşti oameni ai străzii, generic numiţi astfel, deoarece acest nume include şi copii şi tineri şi vârstnici, trăiesc în canale, dorm şi trag din pungă. Lor le este refuzată căldura unui cămin. Nu au siguranţa zilei de mâine, dar preferă canalul şi libertatea străzii, casei de copii sau şcolii în care au crescut, iar cei mai în vârstnici - casei fără uşi sau ferestre, în care nu mai pot locui.
Poveştile lor sunt teribil de dure şi de asemănătoare: am plecat de la cămin pentru că acolo eram bătut mereu, am ajuns chiar la spital din cauza bătăii pe care o primeam de la instructor şi de la directorul şcolii speciale în care învăţam. A trebuit să plecăm de acasă din cauză că părinţi noştri s-au despărţit, iar mama nu mai putea să ne ţină. Acum suntem la canale cu toţii, eu, o soră şi un frate mai mic. Aceasta este povestea lui Vali.
Lucian, un alt băiat, lucid şi sensibil, de o normalitate aproape ciudată în acel mediu ostil, tăcut, dar cu nişte ochi inteligenţi şi iscoditori, spunea că mama lui l-a părăsit de la două luni. A crescut la o casă de copii. Până la optsprezece ani a stat acolo, după aceea a trebuit să plece. Din adăposturile de zi sau de noapte a plecat, de asemenea. A fugit. Nu-i plăcea acolo. Erau bătuţi mai mereu. Dacă făceau vreo prostie, cât de mică, erau aruncaţi în miez de noapte afară. Se droga cu heroină. Acum nu mai face acest lucru, ia doar aurolac în pungă. Dar vrea să scape şi de acesta, cu timpul. Mama lui e în Grecia, e bine, dar nu îl prea caută, doar el vorbeşte cu ea pe messenger. Îşi doreşte multe de la viaţă. Ar vrea să devină psiholog – îi place să analizeze oamenii – dar... nu are acte, aşa că nu poate părăsi canalul!
O altă poveste este aceea a Mădălinei, o copilă de şaisprezece ani. A plecat de acasă de ceva timp. Părinţii săi abuzau de capacitatea ei de a munci. Avea un tată vitreg, care arunca cu toporul în ea. O puneau la cerşit. A vrut mai bine să stea în canalele Bucureştiului, dar şi aici a fost abuzată sexual. Totuşi preferă să stea în canal. E mai liberă aici. Nu trebuie să muncească pentru alţii.
Fără îndoială, aceşti tineri nu sunt sfinţi din canal. Obişnuiţi cu o viaţă dură, nu se dau înapoi de la furt sau de la orice altceva care le-ar aduce un strop de plăcere de orice fel. Băieţii cei mai cumsecade muncesc, unii cerşesc, iar alţii, învăţaţi de cei mai bătrâni, fură. Fetele, prestează acelaşi tip de servicii, doar că ele mai au parte şi de un regim special: sunt în stare să se prostitueze şi pentru o ţigară!
Grotescul sărăciei în care trăiesc le schimonoseşte nu numai înfăţişarea şi felul de a se îmbrăca, dar şi intelectul sau orice noţiune de moralitate pe care au avut-o vreodată.
Momentele în care trag din pungă, când sunt adunaţi toţi la un loc, sunt cele mai propice ca să izbucnească cearta. Nu de puţine ori se lasă cu bătăi crunte. Cine suferă? Cei mai slabi, fără îndoială. Dacă personajele s-ar inversa, nu ar exista milă. Rezultatele ar fi aceleaşi. Aşa-zisa lege a junglei guvernează viaţa din canal. Dincolo de toate aceste situaţii în care se pare că purtarea lor este vecină cu cea a animalelor de pradă, există şi momente în care împart totul între ei, au grijă de cei mai mici şi nu vorbesc urât despre Dumnezeu.
Oamenii aceştia trăiesc într-un coşmar, un coşmar atât de confundabil cu realitatea..., atât de palpabil... Te întrebi inevitabil dacă ei nu visează, dacă nu au idealuri, ceva mai puţin prozaice decât acela de a-şi potoli foamea cu aurolac, dacă ei nu îşi doresc o viaţă normală..., dacă..., dacă..., dacă... Te întrebi.
Dar ei toţi îşi doresc asta! Toţi aspiră la mai frumos, la mai bine. Toţi ar vrea haine curate, un pat cald pe timp de iarnă, relaţii sociale normale, în care nimeni să nu mai dea cu spray paralizant în canal ca să îi determine să plece din singurul lor loc de adăpost, pe timp de iarnă.
După ce faci cunoştinţă cu o astfel de viaţă, după ce te vezi obligat să notezi diferenţele dintre lumea ta şi a lor, după ce afli amănunte terifiante despre aceste vieţi şi vezi cu ochii tăi cum acest tip de existenţă i-a intoxicat din toate punctele de vedere, e greu să nu simţi o anumită presiune asupra propriei conştiinţe, iar eterna întrebare care guvernează, de când lumea, meandrele minţii umane răsare în toată splendoarea ei: de ce?
Nu poţi să nu te întrebi de ce?, pentru că şi tu eşti om... şi ei sunt oameni de asemenea, pentru că având această trăsătură esenţială comună, empatia îşi spune cuvântul. Mai mult, te simţi chiar responsabil de existenţa unor fiinţe de felul acesta, când eşti responsabil, îţi pasă, iar dacă îţi pasă de cei de lângă şi observi că lucrurile merg rău, cauţi explicaţia, cauţi un vinovat, un ţap ispăşitor. Dar dacă te întrebi, conştiinţa nu e tocmai curată, când eşti neliniştit ai un motiv să fii... Ca să fim mai direcţi, putem prelua lait-motivul unei poezii scrise de Costache Ioanid: Oare nu cumva sunt eu?
Articolul de faţă nu se doreşte a fi nici unul de asistenţă socială, nici unul juridic, ci este o pură constatare a faptelor din lumea aceasta postmodernă, despre care scria James W. Sire, o depunere, la picioarele cititorilor, a unei poveri prea greu de purtat, pe umărul fragil al conştiinţei, este pur şi simplu un mare semn de întrebare.
