Suntem pe ultima sută de metri a lunii martie, o lună în ale cărei prime zile am vorbit, am scris și poate unii chiar am gândit mai frumos despre femei. Dar acum la câteva zile distanță de începutul primăvarii, egalitatea dintre femei și bărbați rămâne un subiect în actele guveramentale, ale corporaților, ale ONG-urilor, dar în practică revenim la cele vechi. Poate că e timpul să recunoaștem prejudecățile, unele chiar inconștiente și să nu mai fluturăm pancarte de egalitate doar în luna martie.
Cum arată în continuare viața de zi cu zi a femeii?
Se ocupă de gospodărie, crește copii, merge la serviciu și poate are șansa de a face ceea ce îi place. Și dacă are “noroc de un soț bun” primește ceva ajutor. Ei bine, aici poate apărea o problemă. Dacă acest lucru o face fericită, e perfect așa. Este propria viziune cu privire la viață, este modul ei de a trăi și nu e nicio problemă. Însă ce faci cu acea femeie care poate și vrea altceva? Altceva decât a fi gospodina perfecta, sau mama care face slalom printre activitățile casnice de zi cu zi și visează să ajungă mai sus în cariera dorită.
Cand îi spui unei fetițe ca este “bossy”, adică are alură de șefă, cei din jur se uită lung. Nu e de bine. Iar dacă i-ai spune că are deprinderi de conducere executivă, cu siguranță ai strârni amuzamentul. Dacă spui asta unui băiat e în regulă, nimeni nu are nicio reacție la faptul că băiatul e un lider înnăscut, dar o fata șef? Hmmm… Umorul este modul în care oamenii se împotrivesc tipologiilor, așteptărilor și chiar realității. Într-o lume în care se strigă cu glas puternic egalitatea dintre sexe, statisticile arată cifre modeste. De exemplu conform clasmentului prestigioasei reviste americane Fortune 500, la nivel de conducere se află doar 5 % femei.
De ce se întâmplă asta? Pentru că bărbații nu vor să accepte să fie conduși de femei, pentru că femeile își doresc mai întăi o familie și apoi carieră și pentru că familistele convinse nu au curaj, iar cele care au curaj, nu au timp să își construiască o carieră, pentru că au o casă de întreținut. Pentru ele spun: nu vă mulțumiți cu a primi ajutorul soțului și nu vă simțiți ca fiind privilegiate că se întâmplă asta. Dacă vi se pare firesc să măncați la aceeași masă cu soțul, dacă e normal să beneficiați de 8 ore de somn la fel ca partenerul de viață, de ce vă simțiți ca și cum vi s-ar face o favoare că tatăl petrece un timp cu copiii, că merge la cumpărături sau că se ocupă în egală măsură de gospodărie? Nu vă ajută pe voi dacă face toate acestea. E normal să o facă. E contribuția lui. E jumătatea lui de activitate. V-ați gândit vreodată că mama care schimbă scutecul copilului își ajută soțul? Nu! Atunci de ce vă gândiți că tatăl care adoarme copiii își ajută soția? E exact același lucru! Casa și copiii sunt în egală măsură ai ambilor soți. Prea adesea învinovățim femeile că nu fac perfect treburile casnice și pe cele legate de copii și aplaudăm bărbații care fac și ei ceva, oricum foarte puțin, sau îi considerăm extraordinari.
Marșul înspre adevărata egalitate între bărbați și femei continuă. Se va opri atunci când jumătate din instituții vor fi conduse de femei și jumătate din case vor fi conduse de bărbați. Și asta atunci când bărbații “nu vor mai ajuta femeile” în gospodărie, ci își vor aduce contribuția, așa cum e firesc.
Sunt mamă de fată și de băiat și îmi doresc pentru copiii mei să fie fericiți, să poate alege liberi cum să facă asta, fără obstacole interioare sau exterioare care să-i încetinească sau să îi facă să se îndoiască de alegerile lor. Dacă fiul meu îsi va dori să facă munca deosebit de importantă de a avea grijă de casă și de a crește copii toată ziua, sper să fie sprijinit și respectat. Dacă fiica mea va dori să lucreze cu normă întreagă în afara casei, sper să nu fie doar respectată și sprijinită, dar să nu fie judecată. Sper să își decopere pasiunile și să se îndrepte cu toată ființa spre ele, amandoi, la fel, în mod egal.
