Purtam conversații de început de cunoaștere, așa cum se întâmplă cu orice om pe care îl întâlnești pentru prima dată. Deși depănarea poveștii ei încă nu prinsese contur în cuvinte, pentru mine începuse deja. O simțeam. O curiozitate profundă pentru povestea din spatele ochilor m-a atras de îndată ce i-am privit în acea zi de noiembrie târzie, în care am surprins în verdele ei mai mult decât o culoare. Însă înșiruirea de mărgele curgătoare pe obrajii ei a început în fața mea mult mai târziu, într-o altă zi, o zi de iarnă în care mi-a povestit:

„Timp de câteva secunde mă opream. Mă opream din joaca mea și mă uitam. Copil fiind, priveam lung copiii care se jucau în parc alături de tatăl lor. Apoi, fie îmi pierdeam privirea înapoi printre greblele, lopățicile și găletușa pentru nisip, fie mă trăgea mama de mânecă să mă trezească din visarea cu ochii deschiși. Apropo de ea: mama. Nu e doar atât –mi-a fost și tată. Ți-o prezint pe cea care îmi este eroină de viață la propriu. În primii ani am crescut având o mamă, încă o mamă –așa cum mi-am supranumit bunica– deci în total trei mame, mă mândream eu, după ce am socotit-o pe lista de mame și pe mătușa mea. În timpul în care nu le numeam mame, aveam o mătușă, o bunică și, desigur, încă o bunică –prietena de suflet a bunicii mele de sânge. Mai aveam și un bunic. Îl transformam și pe el, adesea devenind în ochii mei, tată. Toate mamele și bunicile pe care le-am avut, cu toate calitățile și talentele lor în ale creșterii cu iubire a unui copilaș, nu au putut concura cu lipsa iubirii paterne. Nici chiar bunicul care mai împărțea numele de bunic cu cel de tată, nu s-a potrivit pe acel contur genetic de tată din sufletul meu, care aștepta să fie completat. De ce nu umplea o mică armată de familie, un spațiu pentru un singur om?

Ghici ce: conturul imaginii unui tată este umplut de însuși tatăl, nu de numeroase mame, nici de bunici.

Zilele și anii treceau, timp în care nimeni nu suna să facă rezervare pentru acel spațiu de suflet. La locul de întâlnire din suflet unde așteptam cu nerăbdare, am aruncat numeroși „De ce?”.

De ce un om căruia nu i-ai greșit cu nimic, nu te-a vrut? Cum de nu i-ai inspirat protecție și iubire necondiționată de prima dată când ți-a văzut ochișorii încă indeciși la culoare, mânuțele neajutorate și piciorușele împleticite? De ce sunt copii care se bucură atât de o mamă, cât și de un tată, iar alții au doar mamă sau doar tată?

Întrebări peste întrebări. Întrebări pe care le-am tot aruncat la locul de întâlnire, apoi le-am repetat, am adăugat altele și iar le-am repetat. Le-am reproșat de nenumărate ori. Rămase fără răspuns, în insistența lor, au ros puțin câte puțin, dar sigur, din locul de întâlnire unde așteptam. Îl așteptam. Partea cea mai alunecoasă a fost aici: după ani care au trecut, am crezut că locul de întâlnire din sufletul meu a fost mâncat de tot de ură, că am scăpat de sentimente și nu îl mai aștept, că nu îmi mai pasă. Am crezut că ura acționează ca un fel de dizolvant: face totul să dispară și apoi nimic din ce s-a întâmplat nu mai contează, îți continui drumul. Am avut această impresie, în durerea mea ignorantă, fără să îmi dau seama că sub mine, acei „De ce?” măcinau în continuare. Sub mine, se săpase o groapă. Trăiam într-o groapă, prefăcându-mă că mă plimb pe o câmpie. De ce?

De ce nu putem să luăm un tată de la magazinul de tați, mami?

Pentru că sunt foarte scumpi.

Sună ca o găselniță pentru un copil căruia nu mai știi ce să îi răspunzi când te întreabă neobosit Cum?, Când?, De unde? va apărea figura?

Într-adevăr, „magazinul de tați”nu există. Cred că îmi dădeam și eu seama la cei câțiva anișori ai mei că nu există, dar îmi plăcea să mă prefac că există. Așa nu devenea caz închis –mai exista o șansă! Deși un tată nu se putea cumpăra de la vreun „magazin de tați”, toată dreptatea o avea mama când îmi spunea că un tată este scump...

- „Atunci să strângem bani ca să cumpărăm unul”, îi repetam ocazional, asigurându-mă că nu uită să economisească.

...neprețuit de scump. Îți este atât de scump inimii tale când îl privești și îți oferă un simplu zâmbet din iubire care valorează mai mult decât orice cadou și când îmbrățișarea lui îți oferă cel mai mare sentiment de siguranță.

Toți acei „De ce?” și probabil mulți alții pe care i-am uitat sau prefer să nu mi-i mai amintesc. Până am ajuns la acel de ce...

„...Dar de ce îl urăsc? Nici măcar nu mi-am dat seama.”

Îi priveam șuvițele blonde cum se amestecau cu șiroaie de mărgele ce îi mângâiau nasul, obrajii, bărbia –mărgele limpezi, pure, de poveste; de durere. Iubeam ochii verzi care au ales să îmi împărtășească într-o zi de iarnă plină de melancolie tomnatecă, lacrimile unei experiențe arzătoare. Astăzi, iubesc acei ochi pentru curajul de a a-și arăta sufletul pe față. Blondina îmi mărturisea constant, printre rândurile de poveste, cât de greu îi este să își exprime sufletul în cuvinte. O iubesc pentru faptul că m-a lăsat să îi fiu alături în înșiruirea de mărgele care, după ce s-au terminat odată cu povestea, au ajuns un neprețuit colier al binecuvântării iertării.

O altă binecuvântare este că mi-a permis să îți pot împărtăși și ție astăzi, într-o zi de foc, experiența cu foc a sufletului ei de copil. 

Astăzi, aici și acum vreau să îți spun că acei ochi verzi sunt ai oricărei persoane –ai unui copil, unui adolescent, unei femei, unui bărbat, unui bătrân– care fie a simțit vreodată, fie simte efectul agresorului.

Sunt ochii tăi. În continuare, simte împreună cu mine. Durerea, vindecarea.

Ai avut vreodată de-a face cu un agresor? Ai în viața ta un agresor?

Agresorul. Conform definiției, este o persoană care atacă fără să fi fost provocată: „cel care atacă mai întâi“. Nu îți imagina că un agresor face doar fapte grozave: crimă, abuzuri fizice, etc. Definiția în sine a cuvântului „agresor“implică violență, însă ne putem simți atacați în multe alte feluri decât fizic: în idei, prin vorbe, sentimental, etc. Agresor este acela care vine în viața ta și îți face rău –orice ar fi ceea ce pentru tine reprezintă un rău: cineva care te-a părăsit și te-a lăsat cu sufletul atât de gol încât cu greu găsești ceva sau pe cineva care să îl umple, o persoană care ai descoperit că te-a condus pe un drum de minciuni, cineva care te jignește, care îți oferă răutate gratuit și tot așa. 

Fiecare are o poveste.Un „eu“e fiecare: fata care a fost abuzată într-o seară, băiatul abandonat de părinți, tânăra a cărei viață s-a încheiat după ce a fost împinsă în fața metroului, mulți alți oameni care și-au petrecut ultimele clipe într-un Colectiv și așa mai departe.

Cine este agresorul tău?Persoana sau persoanele care te-au rănit într-o formă sau alta, fizic sau sufletește. Ia o scurtă pauză dacă încă nu ai identificat pe cineva și răspunde-ți tu ție, în cel mai serios mod.

Deși identificăm agresorul, aceasta nu ne liniștește (poate doar pe moment). Ba chiar ne crește nivelul de zbucium al gândurilor, acum că știm împotriva cui să le aruncăm. Esența este ce alegi să faci cu povestea ta.În continuare, agresorul poate dispărea sau nu, din viața ta. Însă nu este despre el, ci întrebarea pe care să ți-o pui este despre tine: tu îi permiți să dispară? Mintea ta îl eliberează?

Nu mai reușești să adormi pentru că întrebarea persisită: un „De ce eu?“din nou și din nou, „De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?.” Atunci începi să urăști. Urăști și pentru că nu accepți cum a putut să ți se întâmple tocmai ție –un eu care își trăia viața neîntrerupt până să intervină agresorul. O minte care nici măcar nu a simulat o astfel de situație, se simte acum prinsă într-o capcană nedreaptă –rolul de victimă, jucat în mod nepremeditat. Știi momentul acela când mergi pe stradă și ți se prinde o pietricică sau ți se lipește o frunză de talpa pantofului? Te oprești, te uiți puțin, o dai la o parte și mergi mai departe, sperând că nu o să te mai înghiontească nimic în talpă când faci următorul pas. Pietricică sau frunză –cum îți stă mai bine? În niciun fel.Doar pentru că cineva te face să te simți ca mizeria pe care urgentezi să o cureți de pe pantofi, iar tu îi permiți să ajungă la sentimentele tale, nu înseamnă că asta și ești.

Ceea ce știi foarte clar, este că agresorul ți-a dat motive reale ca să îl urăști. Ți-a făcut rău. Din acel moment îți concentrezi toată energia în a-ți face scenarii în care îți vezi agresorul rănit, suferind la fel de mult ca tine sau chiar mai mult? Ți-ai găsit țapul ispășitor. Te lași orbit de egoismul de a urî un străin? Bei otrava propriilor resentimente, așteptând ca el să fie cel care e otrăvit și moare. Nu e greu de imaginat cine este cel otrăvit. Să urăști pe cineva înseamnă să te otrăvești pe tine, așteptând ca celălalt să moară.

Te face cu adevărat să te simți mai bine? Suferința ta a devenit mai mică acum?

Îți dai seama că agresorul tău își vede mai departe de viața lui indiferent de ceea ce gândești tu despre el și nu îl afectează cu nimic toate resentimentele care îți usucă ție sufletul, nu lui?!

Îți minți mintea cum că îți urăști agresorul, când de fapt, permite-mi să îți spun direct, cu toată sinceritatea: te urăști pe tine! Te urăști și te minți.

Nu ai cum să scapi atât timp cât ești captiv într-o confuzie, în propria neacceptare a realității. Ura roade tot în calea ei. Dacă nu o izgonești definitiv, nu cunoaște limite, nici vindecare. Sub tine, durerea sapă o groapă în care te afunzi din ce în ce mai mult.

„De ce?”... Pentru că aceasta este povestea pe care ți-o spui.