De ce ne spunem „povești”?

„Ne spunem povești în loc să trăim”- Joan Didion

 

Toți suntem povestitori

Facem asta cât este ziulica de lungă: ne spunem povești despre viețile noastre, despre alți oameni sau despre noi. Prin „povești” nu mă refer la ceva ce este fals sau care nu se bazează pe fapte sau lucruri reale. Mă refer la faptul că ne construim o poveste, care are la bază o experiență reală sau o perspectivă a lumii în care trăim, o interpretare a lucrurilor pe care le vedem și le trăim. Nu este ceva fals, dar nu cuprinde neeapărat întregul adevăr – este doar o perspectivă.

Mintea noastră este proiectată să facă ordine, să producă o istorie coerentă, iar poveștile noastre sunt ancorele noastre. Ele spun cine suntem, ce contează cel mai mult pentru noi, de ce suntem capabili, mai exact, ce înseamnă viața noastră.

Ni se întâmplă ceva în copilărie – să zicem, suntem mușcați de un câine – și, dintr-o dată avem o poveste. Căpătăm o frică teribilă de câini și chiar și la mulți ani după incident, de fiecare dată când vedem un câine, ne trec transpirațiile și căutăm o modalitate prin care să evităm orice contact cu un astfel de „pericol”. Însă, dacă privim puțin mai în profunzime, vom observa că ne-am fabricat o întreagă poveste despre toată specia, din cauza unui singur animal aparținător al acelei specii – acesta este motivul pentru care povestea pe care ne-o spunem nu este „cu adevărat adevărată”.  

Dar lucrurile merg mult mai profund decât o simplă întâmplare nefastă cu un animal. Pentru că povestirile pe care ni le spunem sunt cele care formează baza psihicului nostru. Daca suntem copiii cuiva dependent emoțional sau ai unui parinte alcoolic, am putea ajunge la concluzia – inconștient – că este de datoria noastră să avem grijă de toți ceilalți, chiar dacă ne dăunează nouă. Dacă lucrurile merg prost, am putea crede că este vina noastră că s-a întamplat o așa întorsătură nefastă și așa se creează povestea.

Partea interesantă este că istorisirea acestor povești își are începutul în copilăria noastră. Și ne pot afecta modul în care ne comportăm în prezent, cum privim lucrurile sau sunt motivul pentru care avem diferite obiceiuri.

Și acum să vorbim de lucruri concrete. Cum influențează aceste povești viața noastră zilnică? Ne fac bine sau rău?

Concluzia la care am ajuns eu, după ce am aflat o mulțime de istorii, este aceea că sunt povești care ne ajută și povești care ne dăunează. Spre exemplu, pierdem o persoană dragă subit și noi nu știm mai nimic despre cum i-au fost ultimele momente, cum s-a simțit sau dacă și-a încheiat așa cum trebuie socotelile cu Dumnezeu. Așa că începem să rememorăm ultimele conversații, situații, imagini și să le interpretăm, în dorința de a ne liniști că măcar ultimele clipe aici i-au fost fericite.

Am trecut prin așa ceva în momentul în care bunica mea a murit pe neașteptate, chiar în momentul când credem că lucrurile încep să meargă bine, că operația începea să se vindece și că în curând o vom putea vedea din nou alături de noi. În cele trei zile în care fiecare încerca să își revină și să accepte, eu îmi fabricam propria poveste cu bunica. Ultimele ei cuvinte către mine și ultima dată când mi-am luat la revedere.         

Am început să rememorez ocaziile în care o vizitam la spital și o ajutasem să mănânce. Zâmbisem destul? O îmbrățișasem puternic? Oare au fost dăți în care m-am enervat și nu mi-am cerut iertare? Ei bine, povestea mea nu era tocmai roz, dar ultimele clipe cu bunica au fost fericite. Am început să îmi spun că nu a fost supărată pe mine în ultimele ei clipe și că a simțit iubirea mea pentru ea la ultima vizită. Pe mine această poveste m-a ajutat să pot depăși mai ușor despărțirea de ea.

Dar există și partea negativă a poveștilor pe care ni le spunem. Să luăm, de exemplu, un copil care și-a petrecut primii ani de viață la bunici, nefiind crescut în marea parte a timpului de către părinți, și care a ajuns să creadă în povestea pe care și-o fabricase pe baza unor experiențe trăite, și anume că el nu este apreciat și iubit așa cum ar trebui de către părinți. Așa că a început să muncească foarte mult, să învețe și să își depășească limitele, pentru a demonstra că este o persoană importantă, că familia are nevoie de el.           

Toate astea erau pornite de la o experiență reală, dar nu era adevărul total. Pentru că fusese un copil iubit, dar contextul vremii nu a permis părinților să își arate grija și iubirea în modul cel mai prielnic. De-a lungul timpului, această poveste pe care și-o fabricase a contribuit la cine a devenit ca persoană. Acest impuls de a demonstra că este o persoană importantă, că simpla sa existență este o binecuvântare pentru familie, l-a făcut să fie cineva care se implica foarte mult în problemele celor din familie. Își sacrifica timpul și energia problemelor celorlalți, iar dacă lucrurile nu mergeau bine ajungea să își ia o mare parte din vină asupra sa. Se neglija pe sine pentru a fi un ajutor pentru ceilalți.

Povestea pe care și-o construise era o influență negativă. Pentru că realitatea era alta, dar din perspectiva sa, trebuia să muncească din greu, arătând astfel că este cineva de neînlocuit.

Și dacă fiecare dintre noi privim mai în profunzime, vom observa că avem povești pe care ni le spunem zilnic, pe care le îmbunătățim sau pe care ni le repetăm de ani de zile.

Provocarea mea pentru tine este să începi să conștientizezi când îți spui o poveste și să o privești ca pe o poveste. Să realizezi când ești prea prins în povestea pe care ți-o spui. Deși avem nevoie de povești, pentru a putea fi capabili să trăim într-o lume dură, neprietenoasă de cele mai multe ori, este important să deținem un echilibru între ceea ce este adevărat și real, observând din mai multe perspective și povestea pe care ne-o făurim.

Deși sunt scriitoare și îmi plac poveștile și iubesc să le creez, am decis că voi trage o limită clară între poveștile pe care le creez inevitabil și realitatea care mă înconjoară.

Trăiește povestea pe care ți-ai creat-o, fiind cu picioarele pe Pământ!

 

 

 

            

notează articolul

Astăzi tu ești profesorul!

adaugă o părere