Toată existența noastră și implicit fiecare relație sau contact cu mediul înconjurător poartă amprenta schimbării, a transformării, a ajustării venite din nevoia organismului de a rămâne în echilibru. Așadar, întreaga noastră viață reprezintă un schimb neîncetat, fie că noi depunem un efort mai mic sau mai mare pentru a fi în echilibru și pentru a ne satisface nevoile. Dacă schimbarea ne este atât de familiară, atunci de ce ne este atât de greu să ne ajustăm atunci când simțim că este cazul?

Câteva posibile explicații ar putea fi: teama de necunoscut, puterea obișnuinței, dificultatea de a renunța, un slab auto-suport sau faptul că întotdeauna există beneficii chiar și în acele comportamente/acțiuni de care nu suntem mulțumiți. Și totuși ne dorim schimbarea, dar am vrea să se petreacă fără efort, eventual pe nesimțite și cu zero costuri. În realitate însă este un proces care are nevoie de câteva ingredinte de bază: o bună cunoaștere de sine și o motivație pe măsură, pentru că cel mai mare dușman al schimbării este propria noastră rezistență. 

Dar cum se nasc rezistențele? Inițial sunt strategii de răspuns la diverse situații dificile prin care trecem și care, la momentul respectiv, ne ajută să supraviețuim. Sunt așadar mecanisme de adaptare sau de apărare pe care le-am elaborat cu un scop clar. Capătă un rol negativ atunci când continuăm să le folosim chiar dacă situația inițială, care a dus la elaborarea lor, nu se mai manifestă. Sau cel puțin nu în același mod și cu aceleași implicații. Așadar, ceea ce în trecut a fost util și a avut rol protectiv și adaptativ ajunge în timp o piedică în calea evoluției individuale, prin folosirea automatizată, ignorându-se prezentul. Vorbim despre manifestări ale sinelui la care „uităm” să renunțăm, uneori pentru că pur și simplu nu ne dăm seama că nu mai suntem în scenariul din trecut. 

Nimic din ceea ce facem sau simțim nu este lipsit de explicație, chiar dacă din exterior unele reacții și comportamente par nejustificate, exagerate sau disproporționate. Deci sens există, doar că uneori nu-l mai știm nici noi și rămânem tributari unui comportament care ne aduce în mod evident și dezavantaje, dar care ne este cel mai la îndemână. Așadar, schimbarea cere în primul rând ceea ce se numește „awareness”, adică acea capacitate de a fi conștient de felul în care simți, gândești și acționezi în momentul prezent. Asta ar însemna să ieși de pe pilot automat și să privești fiecare context cu ochi proaspeți, fiind atent la ceea ce îți trezește situația și la ceea ce decizi să faci. Dar asta presupune, așa cum spuneam, cunoaștere de sine, adică o autostradă fără obstacole între emoție și rațiune, care să te ajute să iei o decizie asumată.  

În acest context devine mai clar de ce mulți dintre noi facem schimbările cu dificultate, chiar dacă în mod clar și declarat ne dorim asta. 

Spre exemplu, atunci când nu ești mulțumit de felul în care reacționezi într-un anumit tip de situații, starea este trăită ca una de conflict (îmi doresc să fiu altfel decât sunt), astfel consumi multă energie oscilând între ceea ce ar trebui să fii și ceea ce crezi că ești. Premisele schimbării emerg din starea de fapt prezentă, nu din iluziile pe care ți le construiești în legătură cu ceea ce ai putea să devii. Este necesară o bună ancorare în prezent pentru a putea să pășim în viitor, o asumare a unei situații de fapt din acel moment. Dar cum îți poți asuma lucruri pe care nu le cunoști? Devine evident că o condiție esențială pentru producerea schimbării este explorarea contextului inițial. Altfel este ca și cum aș vrea să schimb felul în care sunt îmbrăcată fără să știu încă ce anume port. Îmi este greu să fac o altă alegere vestimentară fără să știu la ce renunț. Dar îmi este ușor să schimb bluza care nu-mi place atunci când simt și știu că nu este ceea ce-mi doresc. Dar dacă nu sunt sigură? O alegere înseamnă a spune “nu” tuturor celorlalte opțiuni, iar un Eu matur știe să gestioneze lucrul acesta. Dificultatea apare atunci când Eul crede că poate obține două lucruri opuse, eventual în același timp. Exact cum se comportă un copil care ar vrea să mai stea în parc, dar să și ajungă acasă să se joace. În cazul copilului este o fază de dezvoltare normală, dar la adult trădează un Eu neevoluat, care nu a învățat frustrarea sănătoasă și care nu este pregătit să piardă nimic. Dar care și plătește un cost pe măsură: sacrificarea propriei evoluții.