Călătorim pentru că vrem să cunoaştem oameni noi, să gustăm din mâncăruri tradiţionale şi să ne delectăm cu băuturi sofisticate, călătorim pentru că vrem să admirăm peisaje noi, şi căutăm să le imortalizăm frumuseţea în imagini digitalizate, pe care le postăm apoi cu entuziasm pe site-urile de socializare.

Călătorim pentru că vrem să ne pierdem într-un alt ansamblu de culturi, diferit faţă de ceea ce cunoaştem deja şi căutăm autenticitatea şi originalul în locul universalului, globalului.
Călătorim pentru că vrem să scăpăm de cotidian, pentru că ne dorim ca viaţa să nu treacă pe lângă noi fără să fi avut suficient timp să ne bifăm toate visurile de pe "bucket-list."

Călătorim pentru că acesta este un secol al frontierelor deschise, al graniţelor fără limite, al zborurilor convenabile şi al pachetelor "all inclusive", călătorim pentru că … Dar stai! Nu este oare un scop mai măreţ pentru aceste călătorii neîntrerupte, un motiv mai profund, mai sublim, mai solemn?!

O călătorie.... a sinelui către sine
Călătorim pentru că atunci când suntem la distanţă de tot ce este cunoscut şi familiar, ieşim din zona de confort, şi ne confruntăm cu zboruri întâziate, cu camere de hotel care nu corespund descrieriilor de pe internet, cu hărţi care nu sunt uşor de citit şi cu o mulţime de locuitori ai oraşului respectiv care nu vorbesc limba engleză.
În aceste momente menirea călătoriei se schimbă.  Călătorim și învățăm ceva nou despre noi înşine - cum să ne descurcăm în situaţii limită, cum să găsim resursele necesare pentu a rezolva o problemă, cum să fim inventivi şi creativi în momente tensionate.

Călătorim pentru că distanţarea de cei pe care îi cunoaştem: rude, prieteni, colegi de serviciu, ne apropie de noi înşine, şi în timpul acelor zboruri lungi de 8-10 ore, acelor ore petrecute în autobuz sau tren, avem timp să ne ascultăm gîndurile, să scriem, să citim, să medităm, să planificăm, şi în toată această euforie doritoare de aventură, ne căutăm de fapt pe noi.
Căutăm acea rezonanţă spirituala, sufletească, culturală, care se ascunde în descoperirea unei noi ţări, căutăm părţi din noi în ţara pe care o explorăm, căutăm să ne identificăm cu acel nou teritoriu, şi odată ce această fuziune are loc,  nu mai suntem cetăţeni români, americani sau spanioli, ci devenim cetăţeni ai întregii lumi.

Lipsiţi de mozaicul influenţelor din micul cerc de apropiaţi, începem să ne reinventăm pe noi înşine, să ne recunoaştem pentru cine suntem, nu pentru ceea ce suntem, să ne regăsim starea interioară nealterată de întâlniri, deadline-uri şi ore de lucru interminabile; călătorim pentru că vrem să ne ţinem companie nouă înşine. 

True story
Timp de două săptămâni am călătorit cu o prietenă din Statele Unite prin Europa, timp în care ne-am rătăcit de nenumărate ori, am mers kilometrii întregi pe jos, am cunoscut numeroşi oameni şi ne-am delectat cu o mulţime de mâncăruri tradiţionale. Ceea ce a fost însă cu adevărat deosebit, a fost timpul acela mort, când mergeam pe stradă una alături de cealaltă, fiecare pierdută în propriile gânduri, contemplând frumuseţea şi durerea zilei abia scurse, revizualizând mintal monumentele, muzeele, cerşetorii, cântăreţii ambulanţi şi vânzătorii de la colţ de stradă.
 

În acele momente se conturează un fel de schiţă universală a societăţii, un fel de matrice a Terrei, şi deodată te simţi mai legat de umanitate, de fiecare ţara în parte, pentru că începi să o înţelegi şi atunci nu te mai indentifici cu o singură ţară, un singur oraş, ci cu o lume întreagă, şi odată cu descoperirea ei, te descoperi pe tine, cel nou, gata să o ia de la capăt...cu orice. Cu munca, cu călătoria, cu tine însuți!