Citind din Cehov, am găsit ceva. Mi-a plăcut foarte mult. „Când iubești, descoperi în tine o nebănuită bogăție de tandrețe și duioșie și nici nu-ți vine să crezi că ești în stare de o astfel de dragoste.” Ce alcătuiri stranii suntem noi, oamenii, adânci și superficiali, romantici sau prozaici și cât de frumos ne putem îndrăgosti, idealizând, contaminând totul în jur cu zâmbetul nostru.

În iubire se trăiește frumos, dar nu neapărat confortabil, însă, în mod cert, iubind, te înșurubezi într-un orizont revelator pentru că, vă rog observați, cât de frumos se luminează în noi partea cea mai frumoasă din ceea ce suntem atunci când iubim! Cei mai mulți dintre noi nu avem parte de premii sau distincții, nu suntem candidați la Nobel, nu suntem onorați cu titlu de comandori pentru serviciile aduse artei, nu suntem decorați de regină sau rege pentru vreun sacrificiu deosebit, dar un lucru de care nu mă îndoiesc niciodată este că, iubind și având ceritudinea că suntem iubiți, devenim seniori ai inimii în cel mai înalt grad.

          Trăim sub ideile zugrăvite de alții în anumite filme, melodii, cărți, reclame sau articole siropoase despre iubire sau fericire și tindem să simțim pe propria scoarță cerebrală o dezamăgire cruntă.

 În viața noastră, iubirea nu e alergare în picioarele goale pe un câmp cu iarbă proaspătă și flori. Nu e o îmbrățișare continuă, cu sărutări prelungi și fiori în tot corpul. Nu e emoție pozitivă pură, cu înălțarea tuturor simțurilor. Iubirea e un pic altceva.

Fără acțiune, acest cumul frumos de sentimente se stinge. El cere alegeri, de multe ori grele. Dincolo de o înșiruirea aceasta de cuvinte pe care ți-o ofer acum și de care oricine e capabil, iubirea înseamnă apropiere strânsă și chiar luptă. Înseamnă conexiune între componente ascunse vederii, situate adânc în noi.

Mi-am spus cândva că cele mai frumoase lupte în viață sunt cele pe care le dăm pentru alți oameni, că așa primim satisfacții de neegalat și chiar reușim să atingem ceva ce pare fericire.

Mi-a fost dat să văd povești desfășurate zilnic în fata mea și am admirat un bătrânel de mai bine de 80  de ani care venea cu flori și bomboane la soția lui, am zâmbit când o bunica de 77 de ani îl ceartă pe bunicul  într-un stil adolescentin, după ce acesta mâncase cu sare, având insuficiență cardiacă; l-a sărutat apoi pe buze și l-a făcut prostuț. Am rămas uimită când un domn în varsta  venise înfofolit din cap până-n picioare, pe viscol, să-i aducă prăjiturele soției în spital; căzuse chiar pe gheață și se lovise la șold. Erau împreună și la greu, asta conta, lăsând loc de mângâiere și speranță într-un mediu în care există multă durere și chiar se poate muri de la un minut la altul.

Dincolo de preconcepția că totul e neted și roz sub cortina îndrăgostelii, trecem prin momente în care el sau ea ni se pare insuportabil, e lângă fluturii care-ți saltă stomacul din interior, poți avea oricând molii care-ți rod funia ancorei și te trezești dezorientat, aproape pierdut. Și asta face parte tot din iubire, generând un contrast care ne aduce în stare să apreciem altfel valoarea lucrurilor bune, aparent mărunte.

Mereu mi-am dorit sa plutesc pe o canoe si îmi vine o imagine in minte acum.Când stai singur într-un capăt, echilibrul ei este foarte dificil de păstrat. Te poți muta spre centru, rămânând în solitudine. Pare ok, dar singur vei fi răvășit de gânduri continue și furtuna lor te va repune în capătul bărcii, dereglând-o. Gânduri și furtuni tot o să mai ai, dar va fi acolo cineva lângă tine, mereu, să ți le alunge.