O fi adevărul un concept abstract care ridică probleme serioase atunci când este definit, nu degeaba s-au scris biblioteci întregi despre valențele semantice ale acestuia, însă știm sigur că nu face casă bună cu orgoliul.

Ca să simplificăm datele problemei, ne vom raporta la cea mai simplă definiție pe care o găsim în DEX. Spunem că ceva este adevărat atunci când acel „ceva” corespunde realității, atunci când este „drept” și „exact”.  Despre orgoliu însă cred că ar trebui să spunem puțin mai multe. Deși știm cu toții cum se manifestă, care sunt implicațiile, cât de nociv este în construirea relațiilor, sau în privința unei funcționări normale a sistemului emoțional și/sau nervos, ei bine, devenim orbi atunci când este vorba de a-l identifica în cazul nostru. Acesta este un  efect secundar al orgoliului: incapacitatea de introspecție.

La bază, orgoliul presupune un act de obnubilare a adevărului, și definiția din DEX este elocventă pentru a demonstra ceea ce vreau să spun: „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.”[1] Așadar, avem implicată o minciună: atunci când suntem orgolioși ne mințim singuri că suntem mult mai valoroși, talentați, informați, pregătiți decât suntem de fapt. Și, în loc să progresăm, infatuarea nu ne dă voie pentru că, nu-i așa, ce ar mai fi de învățat? Acesta este un caz extrem, ne amuzăm de astfel de poziții radicale, însă, orgoliul are și o latură mult mai insidioasă decât atât. Nu degeaba, în tradiția creștină, mândria este considerată a fi cel mai mare păcat, primul dintre cele șapte capitale, plasată la antipodul smereniei. Mai poartă numele și de idolatrizare a propriei persoane. Este general acceptat faptul că orgoliul este și o reacție în fața fricii și a nesiguranței.

În continuare, propun să sistematizăm manifestările orgoliului și implicațiile sale asupra capacității noastre de a percepe adevărul. Vom lua pe rând categoriile de relații în care suntem implicați:

1. Relațiile profesionale

Cu siguranță, nu se pot dezvolta relații tocmai plăcute la birou când orgoliul stă în calea acceptării că poate unii dintre colegii tăi sunt mai buni decât tine, sau poate că șeful tău chiar are autoritate să-ți dea lecții și așa mai departe. E drept, viața e grea, de foarte multe ori ne aflăm în situații absurde în care suntem înconjurați numai de „incompetenți cu pile”, dar nu este tocmai productiv să speculăm în această direcție. Mai mult decât atât, este greu să accepți că poate nu ești potrivit pentru un anumit job, nu ai nici pregătirea și nici înzestrarea necesară.

2. Relațiile de prietenie

Sinceritatea este esențială oricărei relații frumoase de prietenie. Ca și reciprocitatea. Cum orgoliul vine la pachet cu egocentrismul și egoismul, ei bine, e numai natural ca, dacă nu cauți decât să primești și să profiți, vei rămâne singur, tu și orgoliul tău.

3. Relațiile de dragoste

Am trecut mai rapid peste relațiile de prietenie pentru că, în definitiv, și acestea tot sentimentul iubirii îl explorează, doar că sub forme diferite. Așa că, în mare, ceea ce voi scrie aici se aplică și pentru categoria „BFF”(best friend forever). Principiul de bază, fundamentul dacă vreți, pe care ar trebui să se construiască orice relație de prietenie/ dragoste/ etc. este următorul: „Nu încerca să-ți schimbi partenerul!”. Sigur, oamenii evoluează, mai apar schimbări, dar nu te poți baza că, peste noapte, omul devine dintr-un narcisist un altruist numai pentru că te iubește. Sau că, din cel mai dezordonat om, își va aranja tricourile la dungă în dulap, doar pentru că tu ești deranjat. Așa ceva nu se va întâmpla. Eventual își va promite că se va schimba, va deveni responsabil, dar, dacă ne-a învățat ceva experiența din cupluri de atâtea mii de ani, este că defectele tind să se accentueze și, pentru schimbări, miracole sunt necesare. Dacă este ceva ce nu poți accepta la el/ea, e cazul să i-o spui în față și să-ți asumi consecințele. Pe de altă parte, orice relație are la bază un compromis, o serie de cedări reciproce. Și, ca să funcționeze echitabil, și ca ambii parteneri să se simtă împliniți și fericiți, izbucnirile de orgoliu și încăpățânările din capriciu nu au ce căuta aici.

4. Relațiile de familie

Adolescența vine la pachet cu un mare complex al narcisismului. Ai impresia că le știi pe toate, că ai tăi sunt învechiți, că habar nu au pe ce lume trăiesc, că nu te înțeleg, etc. Ei bine, au ce te învăța. Este un moment dificil în care ne construim propria imagine, tocmai de aceea, acum este momentul în care să ne cercetăm  tendințele înspre vanitate și orgoliu. Iar relația cu părinții poate deveni mult mai bună dacă ne tăiem un pic din năsuc.

Și, ultima idee: Dacă întotdeauna e vina altcuiva, ei bine, e cazul să-ți revizuiești serios comportamentul! Neasumarea este probabil cel mai relevant indicator al orgoliului.