Viaţa uneori poate lua turnuri neaşteptate în momente şi mai neaşteptate. Ceea ce ieri părea o banalitate, astăzi este un lucru aproape imposibil de făcut, pentru persoanele care, în urma unor incidente, au intrat în rândul persoanelor cu dizabilităţi.

În ultima vreme am avut ocazia, chiar privilegiul, de a cunoaşte oameni frumoşi în adevăratul sens al cuvântului. Mi-a fost imposibil să nu îi observ şi am învăţat de la ei lucruri pe care, cu atât mai mult un om sănătos ar trebui să le ştie, să le creadă şi să le trăiască. Fiecare persoană are povestea ei, istoria, durerea şi lacrimile ei. Dar mai mult decât atât, fiecare persoană are o frumuseţe care nu poate rămâne ascunsă.

Sunt şapte lucruri pe care le-am învăţat de la aceşti oameni frumoşi - şapte lucruri care pot deveni principii, dacă vrei să-ţi meargă „ca pe roate”.

1. NU ÎȚI PIERDE CURAJUL

Am plasat acest principiu în capul listei dintr-un motiv pur subiectiv: l-am învăţat de la mama mea. În urmă cu un an, într-o seară liniştită de iunie, am primit o veste fulgerătoare: mama mea suferise un accident destul de grav. Câteva zile mai târziu am aflat că şi măduva spinării fusese afectată, ceea ce a dus la incapacitatea de a mai mişca membrele inferioare. Deşi nerostită, durerea a fost profundă pentru întreaga familie. Au fost multe cuvinte de încurajare venite din toate părţile, însă cele mai încurajatoare au rămas cuvintele pe care ea mi le spunea cu hotărâre seara, când o sărutam înainte de culcare: „Să ştii că am să mă fac bine!”.

Nu este uşor să treci prin perioade de întuneric ameninţător, în care sănătatea şi starea ta de bine sunt greu încercate. Cu atât mai mult, nu este uşor să îţi păstrezi un tonus optimist pe care să îl transmiţi cu încredere şi celor de lângă tine. De la mama am învăţat însă că nu este imposibil!

2. NU MĂ AJUTĂ CU NIMIC SĂ STAU SUPĂRAT

Patru roţi şi doi ochi zâmbitori – i-am remarcat de cum au intrat pe uşa spitalului de recuperare. Ne-am întâlnit, în zilele următoare, de câteva ori în lift, cu acelaşi optimism şi zâmbet cald. Mi-am zis: „E atât de optimistă fata asta! Nu cred că e de prea mult timp în cărucior şi probabil medicii i-au dat şanse de recuperare…” Câteva zile mai târziu am intrat în vorbă cu ea. Crina are 29 de ani şi este de aproape patru ani în scaunul cu rotile! Poftim? Patru ani!? „Şi cum reuşeşti să fi aşa veselă şi optimistă?”, am întrebat surprinse, eu şi mama mea. „Cum aş putea să fiu?” a răspuns ea dezinvolt. „Ce aş putea să fac, să stau supărata? Nu rezolv nimic! Ba din contră, îmi fac mie rău!”

Acesta este principiul ei şi într-adevăr, dacă stai de vorbă cu ea nu poţi să nu-i remarci ochii care îi sclipesc şi optimismul care o motivează. Parcă ar lua, printre celelalte pastile, concentrate cu extract de optimism! Aşadar, ce poate aduce o stare de nostalgie, discomfort şi morocănie? Principalul afectat vei fi tot tu, aşa că de ce să nu adopţi varianta Crinei?

3. DUMNEZEU POATE, AŞA CĂ ÎL AŞTEPT!

„De ce să stau supărată?” întreba Crina, la care a adăugat: „Dacă Dumnezeu vrea să mă mai ridic vreodată, mă voi ridica! Sigur! Uite, şi acum dacă El vrea, eu mă ridic! Ştiu că poate, aşa că nu am ce să fac, aştept. Dacă El vrea să mai merg, bine, dacă nu, asta e.”

Cu toţii ştim că este adevărat, însă atunci când în joc este, ca în cazul acestei tinere, visul, dorinţa cea mai aprinsă a întregii familii, chiar viitorul, mai putem să spunem, oare cu aceeaşi seninătate aceste cuvinte? Crina ne dovedeşte că se poate!

4. GÂNDEŞTE-TE ŞI LA CEI DIN JUR!

„Lonetta este un copil foarte bun”, ne spunea mama ei în timp ce o ajuta să se ridice cu greu pentru a se prinde de bara de susţinere. „Poate un copil cu un alt temperament nici nu ar fi ţinut cont, însă ea a avut mereu grijă să nu cumva să se îngraşe şi astfel eu să mă chinui mai mult cu ea. Mănâncă mereu cu grijă şi are în vedere că eu trebuie să mă chinui mai mult dacă ea se îngraşă.” Şi într-adevăr, tăcută, Lonetta aştepta întotdeauna până când mama ei venea să o ajute.

Nu este ea un exemplu de răbdare pentru noi? Şi mai mult decât atât, un exemplu de jertfire. Oare nu este suficient atunci când eşti deja privat de libertatea de a te mişca şi de bucuria de a fi independent? Să mai adaugi pe lista de privaţiuni până şi mâncarea? Este, într-adevăr, un exemplu banal, dar au fost în istorie oameni care pentru o farfurie de supă şi-au trădat mama, fratele sau sora… Orice lucru, oricât de mărunt, pentru cel în favoarea căruia îl jertfeşti, s-ar putea să fie un lucru chiar însemnat!

5. CULTIVĂ SIMȚUL UMORULUI!

Adrian este de un an în cărucior. Şi cu toate acestea, zâmbeşte aproape tot timpul. Este amabil, prietenos şi… glumeşte. Alături de „colegii de suferinţă” găseşte modalităţi prin care să stârnească râsul, folosindu-se de un umor sănătos. Noaptea nu prea poate dormi din cauza durerilor, însă glumele, spune el, sunt ca un remediu. „Trebuie să facem şi noi haz de necaz. Altfel, e mult mai rău.”
Chiar şi Solomon spune că „o inimă veselă este un bun leac” şi este unul atât de ieftin încât oricine şi-l poate permite!

6. FII ALTRUIST!

„Cum, doamnă, n-aţi auzit? Vă arăt eu, vi-l dau să îl testaţi, dacă vreţi!.” Fiind vorba de un dispozitiv medical pe care Adrian îl folosea, nu i-a fost deloc greu să îl împrumute. Ba mai mult, împrumutul a fost pentru câteva zile, iar dispozitivul respectiv nu era unul chiar banal, ci costase ceva. Cu bunăvoie şi amabilitate ne-a arătat şi cum să îl folosim, spunându-ne că putem uza de el cât dorim.

Poate nu e prea greu să renunţi la un pachet de şerveţele, la un pix sau la o geantă. Însă atunci când vine vorba de lucruri mai importante, poate intervine strângerea de inimă sau condiţionarea: „eu îţi dau, dar…”. Pentru Adrian însă, nu conta, satisfacţia lui fiind că putea fi de folos cuiva.

7. DRAGOSTEA NU VA PIERI NICIODATĂ

Nu este principiul cel mai lipsit de importanţă, însă l-am lăsat la sfârşit, pentru că „vinul bun vine la urmă”.

Când i-am văzut plimbându-se prin curte, parcă erau tineri îndrăgostiţi! De fapt, asta şi erau! Deşi Alin, imobilizat în scaunul cu rotile abia schiţa câte un gest, Adriana era topită în prezenţa lui. Îl privea în ochi cu dragoste, îl săruta cu tandreţe şi îi vorbea iubitor. Era vineri seara, iar week-end-ul era timpul pe care Adriana şi-l permitea să îl petreacă împreună cu Alin. În urma accidentului vascular cerebral pe care l-a suferit, Alin nu mai ştia că este căsătorit cu Adriana, aşa că aceasta, cu răbdare, îi amintea în fiecare zi că sunt căsătoriţi, îi arăta buletinele şi verighetele. Procesul anevoios, nu părea însă să îi epuizeze energia, pentru că, deşi nu primea niciun răspuns, Adriana sporovăia voioasă, stârnind zâmbetul lui Alin, căruia îi făcea o deosebită plăcere compania ei. Deşi nu îi putea vorbi, Alin mângâia domol faţa peste care flutura un zâmbet drăgăstos, cuprinzând-o apoi cu totul într-o îmbrăţişare care a arătat tuturor că dragostea lor este neschimbată.

Oamenii aceştia mi-au arătat că în ciuda dizabilităţilor sufletele lor sunt mari. Poate nu suferim de vreo boală care să ne ţintuiască într-un scaun cu rotile, însă dacă nu punem preţ pe aceste principii, riscăm să ajungem imobilizaţi din punct de vedere social, psihic, emoţional. Am fost creaţi să ne bucurăm de darul frumos pe care cerul ni l-a oferit: viaţa! Merită să ne bucurăm de ea, indiferent de circumstanţe! Ei ne-au arătat că se poate!

Un articol scris de: Codruța Corbei