Constantin Noica:

„Va veni un moment cînd veţi înţelege că limitele interioare sunt mai greu de depăşit decît limitele exterioare.”

Posibilitatea de a alege între bine și rău e marele dar făcut umanității, șansa și neșansa ei. Într-un fel, etica nu e altceva decât pelerinajul cutremurător al sufletului între binele mereu căutat și răul mereu găsit; între cădere și iertare, între speranță și disperare. Cât timp suntem încă aici, nimic nu e sigur în afară de alternanța zilnică a căderii cu redresarea.

Când vorbim despre virtute e bine să nu abuzăm de ideile gata făcute; le știm prea bine și ne ajută prea deloc. Fără intenția de a șoca, aș spune că virtutea nu e nici bună, nici rea, și că realitatea e infinit complexă. De exemplu, curajul, răbdarea și bunătatea pot fi bune doar în funcție de jocul etic din spatele lor. Înainte ca acest joc să aibă loc, ele sunt un simplu principiu neutru. A izgoni cu biciul negustorimea din templu e un act de irascibilitate? Da, dar de irascibilitate bine practicată. A fi generos e o virtute? Depinde, generozitatea filmată e (să mă ierte cei filmați donând) o strategie de marketing. Eficientă, da, dar fără a fi neapărat morală sau imorală ‒ pur și simplu nu are legătură cu termenul. E bine să fii cumpătat? Depinde din nou: în contextul cărei opțiuni cauți cumpătarea și cât firesc, câtă armonie rezultă din practicarea ei? Iată cum se poate pune problema din perspectivă morală. Un alt exemplu: desfrâul e contrazicerea castității. Dar castitatea nu e încă o virtute: e doar un principiu care, bine practicat, conduce la virtute (prost practicat conduce la slavă deșartă, pentru că se pot practica aberant toate principiile bune). Etica nu e o disciplină sportivă, ci o manifestare a binelui în contextele infinit complexe ale vieții.

Pe acest fundal, interdicția judecării celuilalt pare mult mai firească. Atâta timp cât nu ai acces la motivații și la relația dintre un destin particular și lumea din jurul său, nu poți să judeci decât printr-un abuz. Și abuzul înseamnă, de obicei, să încerci să pui propriile motivații în dreptul celuilalt (caz în care și intențiile sunt greșite, nu doar rezultatele). Niciun om viu nu poate fi judecat de un alt om viu. Cu atât mai puțin cât timp nu și-a încheiat încă destinul: să nu uităm că etica există pentru a da lumii o șansă. Nu numai apostolii se pot mântui, ci și tâlharii. Dar nu numai tâlharii se pot pierde, ci și apostolii. Crima poate deveni un Damasc al înțelepciunii și cumințenia o demonică mediocritate. Nimic nu e definitiv pierdut și nimic nu e definitiv câștigat. Într-un asemenea înfricoșător context, neștiința cea mai cruntă e să crezi că știi deja.

Până acum am vorbit doar în jurul subiectului. În realitate, în fața adevăratelor decizii ale vieții, nu te ajută foarte mult nici disciplina, nici virtutea, nici inteligența. Poți să asculți cuminte de toate regulile și totuși să rămâi la periferia eticului. Nu spun că e rău să asculți de reguli ‒ spun doar că poți să faci tot ce se cade din simplă datorie, fără să atingi plenitudinea unui adevăr trăit în mod liber. Morala datoriei e de suprafață, e expresia unui cod pe care nu reușești să-l interiorizezi decât pe calea supunerii. Ați observat cum faptele provenite din datorie au o răceală caracteristică? Cam ăsta ar fi semnul lor distinctiv. Talentul moral, pe de altă parte, e plin de viață și de culoare. E trecerea de la „să nu faci” la morala vocației și a iubirii. Și atunci chiar și ce pare o încălcare a literei legii e de fapt o reafirmare a spiritului ei. În contrast cu datoria de suprafață, gesturile făcute cu entuziasmul unei dedicații morale libere sunt calde până la incandescență.

Nu vă lăsați sufletele să moară; fapta morală nu e un simplu principiu social – dacă ar fi așa, Codul Bunelor Maniere ne-ar fi de ajuns. Dar adevărul începe, cred, de-abia după ce rămânem cu noi înșine și cu întrebările ascunse în spatele răspunsurilor. Nu vorbesc ca și cum aș fi înțeles deja, ci tocmai pentru că mă aflu în același întuneric, în căutarea aceleiași lumini.

Articol scris de: Carmen Alina Petre