The Keys of the Kingdom (Cheile Împărăției, 1944) este adaptarea romanului omonim al lui A.J. Cronin. În ciuda celor 4 nominalizări la Premiile Oscar, nu este ceea ce s-ar numi „un mare film”, și totuși rămâne semnificativ pentru ceea ce are de spus despre creștinismul veritabil.

Personajul principal este Francis Chisholm, întâi, orfan de ambii părinți, în urma unei tragedii, apoi, tânăr seminarist și, în cele din urmă, preot catolic. Ca păstor de suflete, Chisholm se dovedește, spre nemulțumirea superiorilor săi, nonconformist – cel puțin prin modul în care interpretează învățăturile bisericii în anumite circumstanțe și prin felul în care se raportează la cei din jur. Marele lui defect pare a fi faptul că pune omul, sau, dacă preferați, oaia, pe primul loc, indiferent cărui staul eclesiastic sau religios îi aparține aceasta. Inadvertența la cutumele oficiale ale bisericii îi atrage „un transfer” care, într-adevăr, i se potrivește mai mult: preot-misionar în China începutului de secol XX.

Orientalii din noua parohie nu se îngrămădesc, la început, la ușa misiunii creștine „Sf. Andrei”, iar când o fac, au în spate vreun interes mai mult sau mai puțin obscur. Părintele Chisholm descoperă rapid că mulți dintre „creștinii” chinezi sunt de fapt persoane interesate de eventualele beneficii pe care le-ar putea obține din partea bisericii. Altfel spus, credința lor ținea cât timp biserica avea orez în hambare. Preotul însă, în ciuda dificultăților și a respingerii din partea nativilor, continuă să lucreze pentru comunitatea locală cu un idealism fără limite, considerându-i pe chinezi doar niște ființe sărmane, vrednice de compasiune.

De-a lungul celor 137 de minute, spectatorii sunt martorii unor episoade majore din slujirea de-o viață a preotului: salvarea vieții fiului unui mandarin, construirea misiunii, conflictele cu maica superioară Maria-Veronica, distrugerea bisericii în timpul unui război local, vizitele la misiune din partea unor vechi prieteni europeni etc. În toate acestea, figura filiformă și statura morală dreaptă a părintelui Chisholm se disting întotdeauna ca repere la care se poate privi. Esența filmului stă în faptul că eroul său e un creștin mai bun nu doar decât enoriașii lui, dar chiar și prin comparație cu superiorii lui.

Spre deosebire de film, cartea lui Cronin (publicată cu 3 ani înaintea realizării filmului), care a stat la baza scenariului, este mai curajoasă în punerea sub semnul întrebării a unora dintre pretențiile exagerate ale bisericii și în devoalarea slăbiciunilor și metehnelor liderilor spirituali – cu cât mai sus în ierarhie, cu atât mai predispuși jocurilor de culise și dedării la plăceri pe care Eclesiastul le-ar numi „deșertăciune a deșertăciunilor”. Filmul e mai reținut în această critică, dar nu o poate evita total, deoarece, prin natura spirituală și faptele sale, eroul principal este el însuși o mustrare adresată creștinismului formal și rece. Am putea spune că, în raportul dintre părintele Chisholm și sistemul eclesiastic căruia îi slujește, vedem un fel de marginalizare a creștinismului autentic de către sistemul creștin în sine. E ușor de intuit ce reacții trebuie să fi stârnit, la data lansării, un astfel de film.

Surprinzător sau nu, cele două cârje pe care se sprijină misiunea creștină sunt, în film, serviciile medicale și educația copiilor. Preotul învață să trateze bolnavii, deoarece aceștia sunt mai deschiși comunicării cu misionarul sosit de peste mări și țări să le aducă o religie nouă. Simultan, acesta deschide și o școală pentru copii, deoarece părinții, la rândul lor, percep altfel o religie care acționează concret pentru un viitor mai bun. Istoria misiunilor creștine confirmă eficiența acestor metode de a ajunge la inima oamenilor. O religie care are doar învățături, nu și o implicare concretă în viața socială, are un nivel redus de atractivitate.

Fără îndoială, realizatorii filmului au operat cu o serie de clișee, cu un set de presupoziții ale occidentalului despre imaginea și identitatea omului oriental. Lucrul acesta se vede limpede în film din portretizarea chinezilor ca ființe servile, superstițioase și insuficient de capabile să înțeleagă „lumina de la apus”. Este un fapt evident, dar care nu ne împiedică să înțelegem lecția principală a filmului, că un creștin autentic nu aleargă după „cele lumești”, ci, în calitatea sa de pescar de oameni, transformă și atrage la sine, încet, dar sigur, lumea din jur, făcând-o mai bună.

The Keys of the Kingdom i-a adus tânărului actor Gregory Peck (interpretul părintelui Chisholm) o nominalizare la Oscar, la categoria „cel mai bun actor în rol principal”, și i-a lansat cariera care, începută chiar în acel an, 1944, avea să se întindă de-a lungul multor decenii, până spre sfârșitul anilor ’90. Spectatorii – cel puțin unii – îl vor recunoaște într-un rol secundar și pe la fel de celebrul Vincent Price.

Dat fiind că, astăzi, creștinismul este pus la colț și zugrăvit în nuanțe negative de marea industrie hollywoodiană, făuritoare de povești (in)corecte politic, The Keys of the Kingdom rămâne unul dintre acele filme care pot să echilibreze balanța percepțiilor și să determine eventuale introspecții privind identitatea creștină pe care mulți și-o asumă prin botez, prin practicarea ritualurilor, dar nu și prin elementul principal subliniat în film – trăirea autentic creștină.