„Care este, după părerea ta, cel mai tare film ever?” m-a întrebat un prieten cu ceva timp în urmă. „Dat fiind că n-am văzut toate filmele și că, oricum, există numeroase genuri, precum și gusturi diferite în materie de cinefilie, aș spune că nu există un film care să fie cel mai tare”, i-am răspuns. „Totuși, dacă ar fi să mă gândesc la o experiență cinematografică uluitoare”, am adăugat, „aș spune că... Viața e frumoasă.”Numele Roberto Benigni va rămâne în istoria celei de-a șaptea arte (mai ales) pentru La vita è bella (Viața e frumoasă), iar La vita è bella va rămâne, în aceeași istorie, drept filmul care a reușit să transcrie sub formă de comedie una dintre cele mai tragice pagini din istoria umanității — Holocaustul. Demersul lui Benigni nu a rămas fără ecou în a doua jumătate a anilor ’90 (filmul a fost realizat în 1997), ideea unei abordări hazlii a crimelor împotriva umanității făptuite de regimul nazist apărând în ochii unora drept monstruoasă.

S-ar putea spune totuși că povestea lui Benigni nu este (neapărat) despre Holocaust. Regizorul italian vorbește publicului în primul rând despre viață — viața care este o cursă cu obstacole, cu momente frumoase și triste, cu râsete și lacrimi și, mai ales, o ocazie (singura) de a iubi. Benigni nu se raportează la Holocaust și viața de lagăr precum Spielberg în Lista lui Schindler sau Polanski în Pianistul. În ciuda acestui fapt și a comicului abordării, Viața e frumoasă rămâne una dintre cele mai frumoase, duioase și sensibile povești (și despre ororile lagărelor de exterminare) transpuse vreodată pe ecran.

„Aceasta este o poveste simplă și totuși nu una ușor de relatat”, anunță Giosue (fiul lui Guido, ca adult și narator), încă de la începutul filmului.

Viața e frumoasă este o piesă în două acte, scrisă, regizată și transpusă în scenă de italianul Benigni care, ca interpret principal, duce filmul pe umerii săi. Primul act, o comedie romantică plasată în Arezzo, Italia (1939), îl introduce în scenă pe evreul Guido, un ospătar optimist, îndrăzneț, inventiv, plin de vervă, înzestrat cu umor contagios, căruia îi cade cu tronc „principessa” Dora (Nicoletta Braschi), învățătoarea care îi va deveni soție. Este partea cu adevărat amuzantă a filmului, Guido-Benigni fiind aproape clovn, o figură amintind de Chaplin și personajele sale celebre.

Una dintre secvențele colosale ale actului întâi este aceea în care evreul Guido se dă drept un important inspector școlar și le ține copiilor o lecție despre superioritatea rasei italiane. „Unde puteți găsi pe unul mai frumos ca mine?... Uitați-vă cât de perfectă este urechea asta!... În Franța visează să aibă așa ceva... Priviți buricul ăsta! Ce nod!...” În timp ce se prezintă pe sine ca un exemplar de rasă ariană pură, sub privirile încremenite ale directoarei școlii, Guido țopăie de pe o masă pe alta și gesticulează într-una spre hazul elevilor (și-al spectatorului).

Filmul e presărat cu persiflări ale celor care au simpatizat sau susținut doctrina raselor superioare. Când Guido îl întreabă, de pildă, pe unul dintre personajele filmului ce simpatii politice împărtășește, acesta se întoarce către băieții lui și le spune: „Benito! Adolfo! Stați cuminți!”

Actul 2 va arunca mica poveste de dragoste a celor doi protagoniști principali în iureșul evenimentelor dramatice ale celui de-al Doilea Război Mondial, Guido, Dora și fiul lor, Giosue (Giorgio Cantarini), fiind deportați într-un lagăr de concentrare. Guido va face tot ce îi va sta în putință pentru a păstra intactă inocența fiului său, făcându-l să treacă prin ororile vieții de lagăr ca printr-un joc a cărui miză este câștigarea unui tanc. Umorul nu lipsește nici din această parte cenușie a poveștii, dar, de data aceasta, este asociat doar momentelor în care Guido îi „traduce” fiului său realitatea cruntă a lagărului sub forma regulilor și etapelor unui joc în care toată lumea se distrează.

Rămâne antologică în istoria cinematografiei dedicate Holocaustului secvența în care Guido se oferă să traducă directivele și amenințările unui ofițer german (deși nu pricepea o boabă de germană), doar pentru a menține în ochii fiului său aparența că totul face parte dintr-un joc bine organizat la care participă toată lumea din lagăr. Inventiv până la capăt, Guido face orice pentru ca micuțul Giosue să nu fie marcat pe viață de cruzimea situației.

Desigur, se pot găsi puncte slabe ale filmului, dar asta doar dacă ții morțiș să-l analizezi rece, ca pe o teză de doctorat. Scopul declarat al filmului (anunțat chiar de la început) este însă acela de a fi privit ca o fabulă, adică istorisirea unor întâmplări fictive ca și când ar fi adevărate. Dacă, citind o fabulă oarecare, nu ne punem problema „Or fi sau n-or fi racul, broasca și știuca ființe reale?”, n-ar trebui să facem lucrul acesta nici în cazul filmului Viața e frumoasă.

Este adevărat că ficțiunea se amestecă în capodopera benigniană cu fapte istorice reale, dar nu pentru a răstălmăci istoria, ci pentru a face ceea ce face orice fabulă: satirizarea mizeriei umane (ideea rasei superioare și tot ce a presupus transpunerea ei în practică de către naziști). „Poate că totul este un vis” îi șoptește Guido fiului care doarme în brațele lui, pentru ca, imediat, să zărească prin ceață un munte de cadavre umane. Este poate momentul în care grozăvia Holocaustului se arată în toată hâdoșenia ei, un moment scurt, dar semnificativ.

Viața e frumoasă ne trimite cu gândul la Copacul cel darnic, faimoasa poveste pentru copii scrisă de Shel Silverstein, despre copacul care iubește un copil și care îi dăruiește acestuia nu numai fructele, ci și ramurile și trunchiul său, doar ca să-l vadă fericit. Guido este „copacul” care se dăruiește pe sine pentru că iubește. Viața este frumoasă pentru că trăind poți iubi. În plus, Benigni reușește să ne ofere o lecție importantă — frumusețea sau urâțenia vieții este și o chestiune de perspectivă.

Cu siguranță, spectatorii vor remarca și superba coloană sonoră a filmului, luminoasă, caldă și care surprinde totodată dramatismul circumstanțelor în care se află Guido și fiul său. Muzica filmului a fost laureată cu Premiul Oscar la ediția din 1998, fiind creația compozitorului italian Nicola Piovani, excepție făcând bucățica muzicală intitulată Barcarolle (sau Belle nuit, ô nuit d’amour), din opera Les contes d’Hoffmann de Jacques Offenbach. Cât despre secvența în care Guido reușește să pună la gramofon această secvență muzicală în lagăr, sunt sigur că vă va rămâne întipărită în memorie pentru totdeauna.

Roberto Benigni a primit Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal (1999), dar și premiul BAFTA pentru rolul Guido, iar Viața e frumoasă a primit Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Dar chiar și fără numeroasele premii încasate din SUA până la Cannes și din Spania și Cehia până în Australia, filmul acesta merită văzut și revăzut pentru că ne reamintește permanent că viața este un dar fragil și prețios, care trebuie folosit... frumos.