„Uite cât este de frumos aici… de ce să te duci în altă pare? Ai și dealuri, și iarbă, și râu, de ce să cheltui bani ca sa vezi același lucru în altă parte?”, îmi zice bunica mea de câte ori simte că pregătesc o excursie mai depărtată de meleagurile natale. Pasionată fiind de călătorit și de vizitat, nu m-am gândit serios la această întrebare, eternul de ce… pur și simplu mi-am urmat instinctul. De curând, îmi spune un prieten -  în timp ce eu încercam să-l conving de frumusețea siturilor arheologice grecești, că el nu are atașamente față de locuri, ci doar față de oameni. Instantaneu, mi-a și apărut în minte proverbul sau dictonul latin homo locum ornet, non ornat homonem locus, respectiv omul sfințește locul, nu locul pe om. În contextul de față, semnificațiile atașate pot fi multiple. Pe de-o parte, ar putea fi folosit ca argument de bunica sau de prietenul meu pentru demitizarea „locurilor” atât de fascinante pentru mine, pe de altă parte, am putea sesiza determinările dintre factorul uman, în termenii culturii și ai civilizației, și loc. Cu alte cuvinte, atunci când vizitezi Egiptul, de pildă, ˗ care este pe lista mea de mult timp, dar pe care, din cauza instabilității politice și economice, nu știu când voi mai avea posibilitatea de a-l vizita ˗ de fapt nu pentru topografie mergi acolo, mă rog, poate fi și asta o atracție, ci pentru ocheadele într-un alt timp. A trăi în simultaneitate temporală, cred că acesta este, cel puțin pentru mine, esența călătoriilor. Pentru câteva momente, ieși din prezent și pătrunzi în epoca în care faraonii domneau. Cum? Trăind în mediul lor, atât cât a rămas din el, printre ruinele civilizației lor. Intrând într-o piramidă, dintr-o dată ai acces la viscerele civilizației egiptene. Simți pulsul poporului din spatele pereților de piatră care au rezistat atâtea mii de ani. Prin intermediul hieroglifelor sau prin cel al artefactelor avem șansa să observăm valorile unui popor la un anumit moment istoric. Așadar, nu vizitezi doar un loc, ci ai oportunitatea unică de a penetra un timp anume, de a reproduce o atmosferă anume. O plimbare prin Veneția, mai ales pe timp de noapte, te scoate de sub incidența timpului prezent. De ce? Nu doar datorită atmosferei romantice, a gondolelor, a pizzei și a înghețatei de cea mai bună calitate, ci, pe străzile / canalele Veneției simți aerul renascentist și uite așa, încă o fisură în timp se succedă.

Principiul se aplică și literaturii. L-am auzit pe unul dintre profesorii mei de literatură comparată spunând că, prin intermediul literaturii, a trăit mii de ani, „a supraviețuit timpului”, ca să-l citez.  Și cumva avea dreptate. A fost acolo când Ghilgameș a plecat în căutarea nemuririi, când Priam îl înduplecă pe Ahile și-l recuperează pe Hector sau când Ulise rătăcea pe mări în căutarea iubitei Itaca. A trăit într-o simultaneitate temporală.

Amintirile și implicit senzațiile pe care mi le-am format în timpul călătoriilor sunt unice și ireproductibile. Deși am încercat să retrăiesc aceeași senzație încă o dată, vizitând același loc de mai multe ori, demersul a eșuat. Fiecare experiență ne îmbogățește într-un mod particular. Dincolo de îmbogățirea spirituală, ca să o numesc așa, se mai poate vorbi și despre un anumit pragmatism al demersului. Oricât ar părea de bizar, călătoria te face mai bun. (Asta dacă nu cazi pradă narcisismului și postezi obsesiv pe Facebook zeci de poze pentru a arăta pe unde îți permiți tu să mergi. Buuun, să nu confundăm infatuarea cu entuziasmul. Ce-i drept, ambele au doza lor de narcisism, dar asta e altă poveste.)

Revenind la cum te poate ajuta în mod real călătoria să evoluezi și pe alte planuri, am selectat un aforism scris de Mark Twain: „Călătoria este fatală prejudecății, bigotismului și îngustimii minții, și, din această pricină, mulți din oamenii noștri au mare nevoie de ea. Viziunile largi, generoase, caritabile despre oameni și lucruri nu pot fi obținute vegetând într-un mic ungher al pământului toată viața.” În clasele mici, doamna învățătoare ne spunea „Cu cât citești mai mult, și cu cât vezi mai multe, ți se lărgește orizontul”. În simplitatea ei, sintagma ne arată un adevăr. Lărgirea orizontului nu se referă doar la îmbogățire spirituală, ci și la formare. Dacă ieși din micul tău ungher, cum spunea Twain, în fața ochilor tăi se vor ivi moduri alternative de viață și de gândire care te vor scoate din propria ignoranță. Noutatea te provoacă la problematizări și la extinderea limitelor cognitive. Acceptând metode și moduri alternative de gândire, iar călătoriile te vor expune din plin la acestea, vei fi forțat să „tolerezi” și totodată să integrezi în propriul sistem de valori noile perspective. Și așa, dintr-un om închis, intransigent, devii tolerant, cu o viziune globalizatoare și integrantă.  

Voi încheia printr-un alt adagiu despre călătorie care nu necesită alte comentarii: „Odată ce ai călătorit, voiajul nu se mai termină niciodată, ci este reluat iarăși și iarăși în cele mai tăcute camere. Mintea nu poate să-ți întrerupă vreodată acea călătorie”. (Pat Conroy)