Ce simți atunci când rostești cuvântul „sat“? Gustul dulceții, al compotului? Sau ți-ai rătăcit deja privirea în lanurile „blonde“ de grâu, în pătura de maci sau în țesătura pământului abia arat, ale cărui culori se completează ca într-o broderie? Poate că viața la sat ți se citește în licărirea pe care o porți în privire printre străzile înghesuite de mașini ale orașului. Poate că îți este întipărită în palme. Sau poate ai auzit povești cu bunici –ai tăi sau doar ai altora.

Timpul trece și poartă odată cu el locuri care capătă fețe noi, transformând copiii de odinioară, de pe ulițele satului, în oameni mari. Cu toate acestea, sufletul satului trăiește veșnic, prin amintiri. Amintirile care, uneori îți încrețesc fața de un zâmbet nestăpânit, până la urechi, ce te doare de fericire, iar, alteori, îți mângâie dorul cu rostogoale de lacrimi pe obraji.

Oricare ar fi mirosul copilăriei care îți inundă nările până îți arde plămânii de dor, albumul cu poze, semnul de pe piele al boacănelor ce nu trebuie uitate, adierea de amintiri ne așază înapoi, cu gândul, pe drumurile dinspre sat. Amitirile sunt cele care mă îndeamnă și pe mine să îți scriu o poveste. O poveste cu suflet mereu tânăr, undeva între odinioară și acum.

Viața la sat este chiar aici. Uite aici. În sufletul tău, în sufletul meu.

Aș alege să mă întorc la sat pentru zâmbetul de pe chipul blajin al bunicii, pentru căldura brațelor sale care mă așteaptă ori de câte ori îmi găsesc calea înapoi, spre bătătura din fața casei. Aș alege să mă întorc la sat pentru truda mâinilor ei care îmbie spre pita caldă, proaspăt scoasă din vatră. Pentru că sunt momente în care mâinile se frământă de neliniște și ochii coboară în pământ de neîncredere –atunci, gustul pitei proaspăt scoasă din vatră topește orice grijă și îți ridică ochii spre cer, cu recunoștință pentru hrana cea de toate zilele. Hrana pentru care mai uiți să fii recunoscător, între goana de a rămâne la zi cu toate activitățile și coada de la supermarket.

Mă îndeamnă, adeseori, să dibui drumul spre lumea satului, umerii aplecați de poveri, dar, în același timp, încrezători, ai bunicului și tremurul pașilor care răspund chemării pământului, mistuind roadele împârguite în purpuriul mustului. Aș alege să mă întorc acolo unde aud glasul ferm al bunicului, povestea biblică de seară, învățăturile sfinte. Acolo unde copilăria îmi înfășoară dorul și îl alină, iar ruga suspinată se înalță mai repede, mai pură, mai aproape de cer –la sat.

Aș alege să mă întorc acolo unde drumul cu căruța îmi zdruncina toate grijile, până le uitam în goana de a atinge viteza cea mai mare pe care o poate avea o căruță. Fascinație pură. Nu la fel de pură pot spune că era mâncarea pe care „o găteam“ –niște chiftele din noroi bine amestecate cu tot felul de ingrediente din imaginația mea. Cine să fie un ajutor mai creativ pentru bunica?! Mai naturală decât chiftelele mele din noroi, nu era decât „supa de găluști“ care mă făcea să mă întind pe spate și să nu mă mai satur din a o savura –un fel anume de a privi norii în toate formele și dimensiunile lor.

Apoi, mirosul fânului mă încuraja să mă descalț, ca să îmi gâdile tălpile –startul pentru cursa de alergat către magazin, de pofta înghețatei; în ciuda faptului că cerul mă privea furtunos. Cine mai are nevoie de umbrelă când aleargă cu brațele deschise pe drumul prăfuit și plin de pietre care te face să simți viața până în măduva oaselor? Viața sau durerea tălpilor înțepate de drumul de țară?!

Mă întorc în locul unde, odată, alergam cu voioșie. Spre leagănul meu –un lemn, o pernă și două lanțuri atârnate de niște căpriori. Spre nucul care își ridică falnic brațele spre cer suspinând zborul, fremătând speranță; nucul care m-a dojenit cu brațele sale când tălpile nu își mai găseau locul pe pământ; nucul care a dat aromă zilelor de vacanță. Și verdele degetelor mele. Alerg spre caisul care îmi iscălea genunchii. Spre poarta, care, cu răbdarea ei veșnică, aștepta ca păianjenul să își țeasă pânza. Tresărea din balamale ori de câte ori o îmbrățișam în cățăratul meu, căci întotdeauna mi se părea că zăvorul prea zăbovea să se deschidă. Aleg să mă întorc acolo unde picioarele nu își mai găseau locul pe pământ. Mă cățăram spre cer, spre pânza albastră, un ocean plin de stele. Parcă și acum răsună vocea bătrânei mele dragi de peste drum, din acele seri în care ne așezam pe-o piatră, ne ridicam privirile și ne jucam de-a ghicitul –ghicitul constelațiilor, desigur. O joacă așa fermecătoare, încât timpul se oprea. Timpul se oprea și lumea era a noastră. Lumea stelelor nenumărate. Îmi pierdeam capul printre stele și nu îl mai simțeam, căci gâtul îmi era de mult înțepenit. În fiecare noapte ieșeam în curte să îl pierd. Din nou și din nou. Și știi ceva? Mi-aș pierde capul printre stele și acum, dacă nu ar mai fi luminile orașului care să le alunge strălucirea. Și chiar o fac. Ori de câte ori se ivesc ocaziile. Adică stelele.

Aș alege să mă întorc la sat pentru toate aceste momente și pentru multe altele. Am ales atunci să îmi înalț sufletul mai aproape de cer. Aș alege oricând să mă întorc pe drumul unde sufletul îmi aleargă cu mult înaintea picioarelor. Tălpile, deși căutau neostenite înălțimile, au rămas tot pe pământ.

Nu în ultimul rând, aleg acum, să mă întorc cu gândul la sat, ori de cîte ori nu mai regăsesc energia copilăriei în mijlocul orașului.

Tu pentru ce ai alege să te întorci la sat?