Am început să citesc romanul „Der Campusˮ de Dietrich Schwanitz fără nicio plăcere, ci doar dintr-o simplă obligație pentru cursul meu de germană. Primele capitole m-au facut să cred că îi cunosc deja conținutul, și că pot prevedea cu ușurință finalul unei povești ce se vrea tumultoasă, dar care în cele din urmă sfârșește în aceeași manieră ca multe altele. Întregul complot mi se părea creat după o matrice învechită: profesor universitar, cu o poziție socială înaltă, căsătorit, fericit, care pe lângă toate acestea își permite o mică escapadă amoroasă, care îl va costa însă nespus de mult.
Am terminat în cele din urmă lectura și apoi a venit surpriza: Profesoara mea de limba germană are un adevărat talent când vine vorba să despice firu-n patru și să vadă toate dedesubturile caracterelor prezentate în carte. Pe lângă explicațiile oferite de ea, fiecare din noi a trebuit să analizeze câte un personaj în parte. Fără să știu sigur de ce, eu am ales-o pe Gabrielle, soția prestigiosului profesor universitar. Gabrielle era o femeie superficială, care acorda o importanță sporită exteriorului, care visase la o iubire de poveste, dar a ajuns nefericită ca soție. Ca mamă era distantă, indiferentă și rece. Descrierea mea a fost scurtă, concisă, crezând că am atins în treacăt fiecare aspect, când profesoara m-a întrebat: “Ce rol joacă Gabrielle pentru ea însăși? Știm cine este ea ca mamă, ca soție, ca femeie în societate, dar cine este ea pentru ea însăși?” Întrebarea m-a luat pe nepregătite. Priveam nedumerită în direcția profesoarei. “Gabrielle nu are niciun rol pentru ea însăși!”, am spus eu abia șoptit.
Glasul meu stins era însă în contrast cu lumina care mi s-a aprins în minte…am rostit acele cuvinte și am început să mă gândesc la mine și la cei din jurul meu. Știm adesea cine suntem noi pentru familie, pentru prieteni, pentru societate, pentru lumea exterioară, dar adesea uităm cine suntem noi pentru noi înșine. Ne construim lumea exterioară cu atâta trudă, fără să construim o fundație stabilă pentru lumea noastră interioară. Adesea ne agățăm de joburile noastre pentru a da un sens vieții, căutăm împlinirea alături de alte persoane, pentru că nu putem supraviețui unei singurătăți cu noi înșine, căutăm să ne agățăm de lumea exterioară pentru a ne găsi menirea. Și din păcate, în ciuda eforturilor noatre, suntem nefericiți. Poate pentru că nu avem niciun rol pentru noi înșine? Posibil ca odată ce vom îmbogăți lumea noastră interioară, vom avea cu atât mai mult de oferit celor din jur și vom deveni un sorginte, mai degrabă decât un consumator?
Ce straniu…imediat după ora de germană a urmar cursul de psihologie, iar profesorul a început ora cerându-ne să completam o listă cu 20 de caracteristici personale, aspecte ce ne definesc pe noi. Gândurile mele au continuat și m-am gândit la mine, așa cum sunt eu pentru mine, la ce îmi dă mie valoare, și nu la ce reprezint eu pentru alții.
Nu este ușor să completezi o astfel de listă…dar e o provocare!
Gândește-te la cine ești tu pentru tine și scrie-ți propria listă care să te caracterizeze. Nu uita că înainte de-a avea un rol pentru lumea exterioară, trebuie să ai un rol bine definit pentru lumea ta interioară! Tu cine ești pentru tine? Ce rol joci în viața ta?
