Astăzi, un prieten m-a învățat un lucru important. Din plictiseală, din dorința de a mă sustrage de la învățat sau poate chiar din vulnerabilitate i-am pus o întrebare cel puțin controversată, cu care cred că nu doar eu mă frământ: „Până la urmă, la ce se reduce viața? Care este esența și scopul vieții noastre?” Răspunsul a venit fără ezitări și mai prompt decât mă așteptam: „Este chiar cel de lângă tine, omul.”

Pe moment, răspunsul doar mi-a plăcut, dar ulterior a început să rezoneze în mintea mea. Dintr-o întrebare lansată cu menirea de a naște o dezbatere filosofică și de a ne antrena în arta conversației, fără a ajunge la un rezultat concret, am devenit conștientă de un mare adevăr: anume că viața noastră nu are nicio valoare dacă nu avem cu și pentru cine s-o trăim. Indiferent de multitudinea realizărilor noastre pe plan economic, profesional sau academic, dacă nu avem pentru cine trăi, atunci am ratat esența vieții.

În bestsellerul său „Atitudinea oamenilor împliniți”, Philip Baker spune că „o persoană care se învelește în sine se va transforma într-un pachet foarte mic.” Cu certitudine, nu este nimic rău în a avea succes. Însă succesul ar trebui să aibă impact dincolo de viață. Ar trebui să-și lase amprenta asupra căsniciei, familiei, țării și lumii. Când noi înșine reprezentăm scopul nostru suprem, sensul poveștii noastre nu există sau nu duce nicăieri.

Lumea are destulă măreție, însă nu îndeajuns de multă bunătate

Se spune despre un bunic că se plimba cu nepoțelul lui pe plajă. Din când în când, bunicul se apleca, ridica un arici de mare din nisip și îl arunca în apă. Nepotul s-a mirat de lucrul acesta și, la un moment dat, a cedat curiozității sale: „Bunicule, ce faci?” Bunicul i-a zâmbit și i-a răspuns: „Ei bine, băiete, acești arici de mare sunt niște organisme vii și dacă nu îi arunc înapoi în apă, în mediul lor, vor muri uscați de soare.”

Nepotul a ezitat, dar l-a întrebat din nou: „Bunicule, dar sunt cu miile. Ce contează că arunci câțiva?” Bunicul s-a aplecat din nou, a mai ridicat un arici de mare și l-a aruncat, spunând: „Pentru el contează enorm.”

Atitudinea bătrânului naște interes. El nu gândea la scară mare, nu intenționa să stopeze moartea aricilor de mare, ci se gândea că actiunea lui de a arunca doar câte unul în apă este de o importanță covârșitoare pentru individ, pentru viața unui singur individ.

„Dacă nu poți face lucruri mărețe”, spunea Winston Churchill, „atunci fă lucrui mici într-un mod măreț”.

Cineva spunea cândva că nu e vina stropului de ploaie în cazul unor inundații, așa cum nu este vina fulgului de zăpadă în cazul viscolului… însă fiecare parte a avut rolul ei. Ne tamponăm adesea de întrebarea „dar ce pot face eu, un simplu om ?”. Ei bine, vorbind la figurat, orice om simplu poate arunca în apă un arici de mare.

Fiecare poate fi omul potrivit la locul și la momentul potrivit dacă știe când și cum să plaseze o vorbă încurajatoare, dacă acordă o mână de ajutor, sau dacă se oferă să presteze o activitate voluntară. Nimeni nu va reuși să clădească o lume mai bună pe cont propriu, însă, dacă viața lui e o mărturie autentică și eforturile sale pot îmbunătăți chiar și o singură viață, atunci cu siguranță ele nu au fost în zadar.

Bunătatea dă naștere la bunătate

Gândește-te cum ar fi atmosfera la serviciu, în familii, în școli, localități sau țări, dacă am fi mai buni, mai cordiali, mai empatici. Cum ar fi ca șoferii să fie mai toleranți, să lase mai mult de la ei, cum ar fi ca cei care se împing în metrou să ofere mai întâi prioritate celor care doresc să coboare? Sau cum ar fi ca profesorii să dezvolte o relație mai apropiată cu studenții lor și vecinii să fie mai comunicativi și implicați în bunul mers al cartierului?

Ar fi frumos nu doar să ne imaginăm asta. Bunătatea dă naștere întotdeauna la bunătate. Adesea, oamenii din jurul nostru ne răspund cu aceeași atitudine pe care noi o avem față de ei. Ei sunt ca niște oglinzi care ne arată cum suntem de fapt.

O fetiță a făcut într-o seară o rugăciune bine țintită: ,, Doamne, ajută-i pe toți oamenii răi să fie buni și ajută-i pe toți oamenii buni să fie amabili!” Mai multe cuvinte ar fi de prisos.

Concluzii

Într-o lume aspră, plină de oameni absorbiți de sine, e ușor să ne facem propriile noastre microuniversuri: spațiul meu personal, granițele mele, nevoile mele, limitele mele. Tehnologia și bunăstarea ne-au făcut mai puțin dependenți de ceilalți decât în trecut. Dar, odată ce experimentăm mai multă izolare și atotsuficiență, traiul devine mai gol și se decolorează.

Pe de altă parte, în evaluarea vieții noastre sociale, nu contează doar numărul de relații interpersonale, ci o pondere semnificativă o are și calitatea lor. Nu doar oamenii pe care îi cunoaștem, îi salutăm sau îi ajutăm reprezintă măsura, ci și oamenii pe care-i lăsăm să ne cunoască, cei cărora ne descoperim. Relațiile sporesc când ne luăm timp să le formăm și să le consolidăm.