Recent am avut ocazia să vizitez Parisul, unul dintre cele mai idealizate orașe din lume. Spectacularul este întreținut chiar prin denumirile alternative precum „Orașul luminilor” sau „Orașul îndrăgostiților”. De la filmele pe care la vedem, până la fotografiile lui Robert Doisneau[1], cât și întreaga industrie a modei, toate acestea ne prezintă o imagine radioasă, și astfel, pornim la drum cu un bagaj reprezentativ imaginativ care, din păcate, nu înfățișează pe deplin realitatea. Asta nu înseamnă că Parisul nu are farmecul lui, sub nicio formă, doar că, așa cum se întâmplă cu multe alte lucruri, mass media are meritul de a deforma percepția publică.

În timp ce încercam să ne strecurăm înspre Tour Eiffel printre miile de turiști, vânzători ambulanți agasanți, operatori etnici (români) de Alba – neagra, zecile de ambalaje și sticle aruncate pe jos la întâmplare, cu pumnii încleștați pe genți de teamă să nu ne fie sustrase și verificând obsesiv buzunarele în care aveam lucruri de valoare mai mare sau mai mică, amețiți de odoarea înțepătoare, unul dintre prietenii care m-au însoțit, râzând, ne povestește despre Sindromul Paris. Pentru că nu l-am crezut niciunul, a fost nevoit să ne demonstreze cu faimoasa și imbatabila wikipedia.   

Așadar, ce este Sindromul Paris? Ei bine, de la dezamăgire sau confuzie, deja ajungem pe tărâmul dereglărilor psihosomatice rare care afectează din ce în ce mai mulți turiști, preponderent asiatici, însă nu exclusiv. În 1986, un psihiatru japonez stabilit în Franța, Hiroaki Ota, diagnostichează această condiție. Cum se manifestă? Aria simptomelor este destul de generoasă: de la halucinații la tahicardie, avem anxietate, paranoia, dureri în piept, greață, dureri de cap, amețeală, transpirație abundentă, ș.a. Bineînțeles că întrebarea esențială este „de ce?”… Ei bine, cât ar suna de absurd, cauzalitățile țin de neconcordanța dintre așteptări și realitate, respectiv între ceea ce te aștepți să găsești în Paris, și ceea ce primești de fapt. Rata cea mai mare a manifestărilor de acest gen o întâlnim la turiștii japonezi. Diferențele culturale și așteptările nerealiste promovate agresiv în Japonia par a fi cauzele principale. Apoi, ar mai fi epuizarea cruntă (am simțit-o pe pielea mea, 20 de kilometri de mers pe jos într-o singură zi) și barierele lingvistice. Dacă tot ajungi în Paris, păi e chiar păcat să nu-l și vizitezi, nu?

 Bine, să nu uităm de elementele menționate mai sus cu care ne-am confruntat de asemenea și noi. Șocul provocat de anumite peisaje de-a dreptul imunde din Paris este semnificativ. Mai mult decât atât, hoții de buzunare își fac o adevărată țintă din turiștii asiatici debusolați, iar vânzătorii profită de neobișnuința turiștilor cu bancnotele euro. Conform cotidianului The Atlantic, în jur de 20 de turiști fragili sunt afectați anual de această afecțiune. Pe lângă milioanele de turiști care vizitează anual Parisul, acest număr pare nesemnificativ. Însă înregistrează o tendință.  Ceea ce este însă semnificativ este faptul că ambasada Japoniei a înființat o linie telefonică permanentă la Paris pentru a gestiona astfel de cazuri.

Orașul Paris nu are însă exclusivitate atunci când vine vorba de tulburări psihologice. Ar mai fi de menționat Sindromul Ierusalim sau Sindromul Florența (numit și sindromul Stendhal). Să o luăm pe rând: Sindromul Ierusalim are o componentă mistică, cum era și normal. Turiștii angrenați într-o călătorie spirituală profundă, în urma vizitelor în Orașul Sfânt, ajung să experimenteze trăiri religioase atât de profunde încât iau forma halucinațiilor și chiar ajung să se  erijeze în profeți actuali. După ce turiștii religioși părăsesc zona cu pricina, se recuperează total, iar stările halucinatorii dispar. În orice caz, statisticile în acest caz, cât și studiile științifice care să ateste chestiunea, nu sunt încă relevante pentru a stabili cu certitudine care este cauza și care sunt repercusiunile pe viitor. Cât despre Sindromul Florența sau Sindromul Stendhal (denumit astfel după mărturisirile lui Stendhal despre impactul pe care vizita la Basilica of Santa Croce din Florența l-a avut asupra sa) acesta ar exprima sentimentul de copleșire existențială în fața artefactelor artistice. David al lui Michelangelo este considerat a fi unul dintre principalii declanșatori. Aș menționa că încă este mare forfotă în societatea cercetătorilor tulburărilor psihologice dacă aceste tipuri de manifestări chiar sunt demne de a fi introduse în compendiile de psihiatrie.

Revenind acum la experiența personală pe care am avut-o la Paris, și implicit la sentimentele pe care le retrăiesc atunci când mă gândesc la celebra destinație de vacanță, pot spune că, dacă orașul ca spațiu geografic lasă de dorit, din punct de vedere cultural, ceea ce oferă Parisul prin muzeele sale, și este suficient doar să menționez Louvre sau impresionantul Versailles, ei bine, de data aceasta, Parisul depășește așteptările. Aș revizita orașul? Cu siguranță, însă nu pentru obiectivele promovate de agențiile de turism precum Champs-Élysées și cafenelele chic, ci pentru muzeele și catedralele sale, cât și pentru, bineînțeles, castelele și palatele din proximitatea orașului. Ce-i drept, la rândul nostru, și acum mă refer la grupul cu care am vizitat Parisul, prin pozele postate pe social media, am perpetuat aceeași imagine idilică a Parisului pe care am blamat-o până acum.