Grupuri de turiști s-au strâns în jurul Porții Nigra. Zidurile ei afumate sunt mărturia tăcută a măreției apuse a romanilor. Sub bolțile ei înegrite s-au auzit armurile soldaților, strigătele vânzătorilor de fructe și legume, vocile femeilor ce se duceau la piață dimineața devreme, iar acum această poartă a timpului este orbită de blizurile aparatelor de fotografiat ce vor să îi copieze frumusețea în imagini minimale.

Privesc la măreția ei de minute în șir și nu îi pot cuprinde încă frumusețea în întregime, căci orice fragment al ei ascunde un infinit de minuni. Dincolo de arcadele ei negricioase de desfășoară centrul vechi al orașului. Pe de-o parte și de alta sunt plasate magazine de lux scumpe din care atâția oameni bogați intră și ies. Undeva jos în fața magazinului Karstadt o formă nedefinită se distinge din mulțime. Mă apropii de el și văd un bătrân uitat de lume cu ochii blânzi și umezi, care privește rugător în jurul lui. Își ridică privirea, își întinde mâinile și speră că primească îndurare. Stă în genunchi în fața lumii așteptând mila trecătorilor. Dar aceste mulțimi de umbre trec pe lângă el fără să îl observe, așa cum nu observă nici femeia care stă la intrarea în Domul principal cerșindu-și pâinea.

Turiștii grăbiți pătrund în biserică ca într-un muzeu cu intrare liberă, și nu lasă la intrare nici măcar o rugăciune ca răsplată. Își plimbă ochii de-a lungul pereților cu vitralii, apreciind candoarea luminii, fără însă să îl vadă pe Isus cu mâinile rănite întinse către ei. Acest lăcaș al pioșeniei a devenit o atracție turistică unde se vând lumânări ce se aprind fără nicio destinație. Se aud șoapte de admirație și informații legate de anul construcției acestui Dom, dar nicio rugăciune rostită cu ardoare și patos, niciun glas care să rostească mulțumiri unui Dumnezeu al minunilor.

M-am retras de lângă mulțime și m-am așezat pe un scaun lângă orga agățată de tavan. Nu am privit spre statuia schilodită de durere a lui Isus, nu am privit spre altarul placat cu aur, ci am privit în mine, la propria-mi goliciune, la propria-mi superficialitate. Viața este un hazard al întâmplărilor iraționale. Dacă în locul acelei femei din fața bisericii aș fi fost eu, ținând aceste mâini goale întinse spre o milă ce ar refuza să vină? Dacă acei geninchi așezați pe asfaltul rece ar fi fost ai mei, cerând îndurare în cel mai umil mod posibil și totuși să nu o primesc?

Cu toate că nu sunt la colțul străzii cerșindu-mi pâinea cea de toate zilele, iată-mă aici mai săracă decât ea, neștiind să îmi arăt recunoștința pentru ceea ce am, neștiind să fiu mulțumitoare pentru ceea ce am primit, crezând cu aroganță că mi se cuvine deja.

Șoaptele se sting, ușile Domului se închid, lumânările aprinse se sting, căci ziua este pe sfârșite. La colțul străzii o femeie încă își întinde mâinile să primească mila trecătorilor, un bătrân încă așteaptă în genunghi îndurare, în timp ce un suflet gol, cu buzunarul plin intră într-un alt magazin să-și cumpere „fericirea.ˮ