Efortul de a da la o parte obstacolele atunci când se așază în calea unei ținte transformă oameni simpli în forțe de neoprit. Așa ar putea fi descrisă viața lui Elizabeth Garret Anderson, prima femeie medic din Marea Britanie.

Într-o casă mică și sărăcăcioasă de la marginea Londrei, în anul 1836, lui Newson și Louisei Garrett li se năștea al doilea copil, Elizabeth. Newson provenea dintr-o familie de fierari, dar visa să le ofere ceva mai bun copiilor lui. Și nu doar celor doi, pentru că alți nouă copii au mărit familia. Atunci când banii i-au permis, a trimis-o pe Elizabeth la cea mai bună școală de fete. Nu avea să învețe prea multe acolo, din cauza ignoranței profesorilor pregătiți într-un sistem care considera educarea fetelor inutilă.

Revoltată de puținele lucruri pe care le învățase în școală, Elizabeth a studiat singură aritmetică, politică şi filosofie și a decis să nu accepte toată acea ignoranță. Ideile ei au prins contur la 22 de ani, când întâlnirea cu Elizabeth Blackwell, prima femeie care absolvise o universitate cu profil medical din SUA, i-a schimbat definitiv viața. Povestea și curajul acesteia erau imboldul care îi trebuia: avea să devină la rândul ei medic. Dorința ei s-a lovit însă de realitatea crudă cu care și Elizabeth Blackwell se luptase ani de-a rândul: prea puțini doreau să educe o femeie pentru a deveni medic, darămite să o și angajeze.

A aplicat la mai multe facultăți de medicină din Marea Britanie și a fost respinsă de toate. A încercat apoi la școala spitalului Middlesex. Fericirea că a fost admisă i-a fost repede distrusă. Răniți în orgoliu de inteligența fetei, studenții de acolo au înaintat o petiție, neîntemeiată de altfel, din cauza căreia a fost dată afară. Elizabeth a aplicat apoi la Societatea Farmaciștilor, pe care a absolvit-o cu cea mai mare notă. În pofida acestei reușite, niciun spital sau farmacie nu a acceptat să o angajeze. Părea a fi capăt de drum, dar a ales să mai încerce o variantă.

Auzind că la Sorbona, la Paris, conducerea permitea fetelor să studieze medicina, Elizabeth a început să învețe franceza doar pentru a-și urma visul. În 1870, la sfârșitul multor ani de luptă cu prejudecăți și reavoință, Elizabeth devenea prima femeie medic din Franța. Întoarsă însă în țara natală, diploma i-a fost recunoscută abia 3 ani mai târziu, când a devenit prima femeie medic recunoscută oficial în Marea Britanie. Și a rămas singura vreme de 19 ani.

Realizările lui Elisabeth nu s-au oprit aici. În anii care au urmat, a înființat cu ajutorul tatălui ei un spital pentru copii și femei, unde a angajat-o și pe prietena ei, Elizabeth Blackwell. A devenit apoi profesoară și decan al primei școli medicale pentru femei, înființată tot de ea. La vârsta de 72 de ani, când se retrăsese din activitatea de medic, Elizabeth a fost aleasă primar în micul oraș Aldeburgh, în locul soțului ei care decedase, realizând o nouă premieră pentru Marea Britanie.

Discretă și sigură pe ea, cu o viziune clară asupra a ceea ce și-a dorit, o femeie care a reușit să se împartă frumos între dragostea ei pentru medicină și familie ‒ așa au descris-o copiii ei pe cea care a deschis drumul pentru mii de femei din Marea Britanie și din Europa, un drum pe care nu s-a oprit și nu a privit înapoi.

Povestea ei nu încetează să inspire oameni din toată lumea care se confruntă cu prejudecăţi sau cu obstacole aparent insurmontabile. În cinstea ei au fost scrise mai multe cărţi biografice, dintre care cea mai cunoscută îi poartă numele şi este scrisă de Jo Manton.