Deși ne dorim un trai orânduit și cu un parcurs cât de cât previzibil, în realitate drumul nostru prin viață este marcat uneori de necunoscut, răsturnări de situații ori cotituri derutante. Când ți-e lumea mai dragă, te izbește o boală sau un accident și ajungi în spital. Sau constați dintr-odată că afacerile tale ți-au scăpat de sub control și ești în pragul unul faliment. De aceea, deseori avem impresia că viața este complicată. Dacă am privi cu o lupă activitățile și gesturile pe care le face un om într-o singură zi, am observa o adunătură de multe detalii, uneori fără legătură între ele, dar pe care, fiindcă așa ne place nouă, le-am asambla într-o poveste cursivă. Ne dorim ca viața noastră să ia forma unui tipar, pe care să-l urmărim și să-l identificăm cu ușurință. Astfel, încercăm să dăm o semnificație acestei narațiuni, adică existenței noastre. Facem aceasta pentru că, pornind de la o semnificație, este mai ușor să ne reperăm o identitate.

Încercarea aceasta se vede cu ușurință când analizăm istoria lumii. Se întâmplă să modelăm detaliile astfel încât să formeze o poveste coerentă, deși este posibil ca ea să cuprindă doar elemente fără legătură între ele. Rolf Dobelli, în cartea Arta de a gândi limpede, observa că, urmând obiceiul acesta, credem că ajungem la înțelegerea anumitor situații: de exemplu, de ce Tratatul de la Versailles a dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, sau de ce era inevitabilă prăbușirea Cortinei de Fier ori de ce romanele cu Harry Potter s-au vândut atât de bine. Deși avem înnăscută în noi tendința de a face conexiuni între lucruri, de a le interpreta și de a găsi semnificații, cel mai adesea, totuși, să nu uităm că atribuim evenimentelor o semnificație post factum, mai mult sau mai puțin congruentă cu realitatea.

Or, poveștile sunt entități dubioase, simplificând și distorsionând uneori realitatea, sau eliminând detaliile care nu se potrivesc cu restul. Observați numai în jurul dumneavoastră de câte ori, atunci când cineva vă povestește ceva, uită sau trece conștient peste anumite amănunte, doar pentru a vă livra o idee, o sugestie pe care o preferă. De altfel, aceasta este și una dintre funcțiile narațiunii, de a formula o anumită morală. Oamenii au folosit inițial poveștile pentru a-și explica lumea din jur, înainte de a începe să-i observe legile. În lumea antică, mitologia a precedat interogațiile existențiale.

Frecvente distorsionări ale realității apar în poveștile generate de mass-media sau de adepții diverselor ideologii. De exemplu, un eveniment obișnuit poate deveni o sursă de știri senzațională dacă în jurul lui se țese o urzeală alcătuită din elemente precum coincidențe sau amănunte inedite care nu pot explica evenimentul de la cauză la efect. De ce? Pentru că pe noi ne atrag poveștile și relatările contextuale. Faptele izolate, deși pot conține date relevante, nu ne impresionează atât de mult și nu răspund nevoii de semnificație.

Iată un scurt exemplu. Citim un enunț ca acesta: Regele a murit și regina a murit. O a doua informație spune Regele a murit și regina a murit de supărare. Deși primul enunț este mai scurt, mai succint, reținem și chiar tresărim la al doilea enunț, care transmite că regina a murit de supărare. Acest al doilea enunț include o legătură de ordin emoțional între cele două decese și este, într-un fel, o poveste cu semnificație. Creierul nostru îl va înregistra mai ușor și se va simți încântat de existența unei explicații. Experții în domeniul publicitar cunosc bine această înclinație a noastră de a iubi poveștile. Când vor să vândă un produs, ei nu doar că prezintă avantajele acestuia, dar și țes o poveste în jurul lui. Deși ficțiunile pot fi irelevante, noi le găsim irezistibile.

Mediile virtuale care astăzi creează ușor aparențe sunt pline de povești. Ele ne arată o lume bine conturată, desenată în culori vii și categorice, fără urmă de ezitare. Însă ne ascund culorile de tranzit, nuanțele, dedesubturile. Articolele, fotografiile, discursurile sau clipurile impresionante, unele smulse din context, surprind doar frânturi din realitate. Ele nu pot dezvălui toate fațetele. Însă, pe de altă parte, acesta este materialul pe care îl avem la dispoziție. Sarcina de a identifica drumul spre adevăr îi rămâne celui care le citește, le privește sau le aude, în funcție de rezerva sa de discernământ și spirit critic și fiind conștient că, dincolo de toate acestea, există încă multă viață și mult adevăr.

Remediul ar fi, așadar, destrămarea țesăturii. În spatele fiecărei povești, cineva încearcă să ascundă ceva. Dacă suntem de acord că narațiunile pot deforma realitatea și ne afectează calitatea deciziilor, atunci este necesară o privire dincolo de urzeală, către elementele care o compun. Uneori, datele omise sunt mai importante decât cele incluse. Priceperea de a face distincție între un argument rațional și unul emotiv-persuasiv este și ea de folos. Diferențierea dintre o opinie și o convingere formată pe baza unei dovezi palpabile este, de asemenea, salvatoare, fiindcă venim în discuțiile dintre noi cu multe scenarii care nu pornesc decât de la niște opinii neverificate. Util este și obiceiul de a pune întrebări curioase, care să conducă înspre piste noi: Cât de real este totul? Cât adevăr există aici? – în acest text, în această poză, în aceste cuvinte pe care mi le spune acum cel din fața mea etc.

„Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin”(1 Corinteni 13.12)