“Una din cele mai dificile lecții de învățat în viață este să îți dai seama care poduri trebuie traversate și care trebuie arse!”

Nimeni nu începe o facultate cu gândul că nu o duce la capăt. Nimeni nu învață o meserie doar ca peste câțiva ani să nu o mai folosească. Nimeni nu se căsătorește ca să se despartă peste o perioadă de timp. Nimeni nu pleacă pe un drum, doar ca să aibă de unde se întoarce. Nimeni normal, adică.

Dar lumea îi privește tot timpul cu suspiciune pe cei care se întorc din drum. Îi privește cu aroganță și lipsă de compasiune. Uită că nimeni nu s-ar apuca de o treabă având clar în minte gândul că nu o să o termine. Sau poate că nu au știut vreodată. Societatea, biserica, familia îi tratează pe cei care fac pasul înapoi fără milă. Ca să nu mai vorbesc de ce pățesc cei care VOR sau SE GÂNDESC să schimbe macazul!

Nici tu nu știi cum și de ce, dar la un moment dat îți dai seama că ești pe un pod care trebuie ars. Podul e lung și ai intrat demult pe el. La început era frumos; călătoria, sau măcar destinația, te-au interesat cândva. Le-ai dorit cu ardoare, fapt dovedit de celalte drumuri la care ai renunțat. Dar acum, după lupte și frământări îndelungate, știi ca trebuie să arzi podul. Așa că fugi cât de repede poți, iar apoi transformi totul în cenușă. Nu de alta, dar dacă îl lași acolo s-ar putea ca într-o zi să te trezești din nou pe el.

Adevărul e că e dificil tare să îndrăznești să stai pe propriile picioare și să alegi să schimbi drumul pe care ai pornit! “Dacă tot ai plecat, de ce să nu mergi până la capăt?”, sună argumentele. De parcă tu exact cu gândul ăsta ai plecat, să te întorci din drum, să aibă alții motive să se ia de tine! Societatea contemporană ne oferă atât de multe potențiale poduri, că e gata să te ia cu rău. Să te ia cu rău nu de la înălțimile peste care poți să treci, ci de la între câte poduri ai de ales. Și atunci de unde să știi pe care să le treci și pe care să le arzi? Nu știi! Barry Schwartz spune într-o prezentare de-a sa (“The Paradox of Choice“) că atunci când maximizezi puterea de alegere (maximizând astfel libertatea), maximizezi nefericirea; oamenii au atât de multe posibilități încât ajung ca, orice ar alege, să considere că “cealaltă” cale era mai bună. Concluzia? Pe orice drum ai lua-o, vei fi cu gândul tot la cele pe care nu ai luat-o!

Lucrurile însă nu stau chiar așa, atunci când vine vorba de cele mai importante decizii din viața reală; există un ingredient care te face să nu te mai gândești prea mult la alte căi: pasiunea pentru drumul pe care îl urmezi. Cum ar fi să fii căsătorit și să te gândești tot timpul cum ar fi fost cu oricare din fostele prietene? Sau să îți cumperi o casă și să te imaginezi tot timpul în casa vecinului? Dezamăgire maximă, zic eu! Pasiunea (iubirea = pasiune de nivel superior) face ca lucrurile să nu se întâmple chiar așa.

Și atunci, cum înveți care poduri trebuie arse și care traversate? Nu înveți! Și asta pentru că nu se poate învăța, nu pentru că ești tu greu de cap! Nu ai cum să aplici lecțiile învățate într-o situație la o cu totul altă situație, diferită de prima, nu? Dacă lucrurile stau altfel și deciziile vor trebui să fie altfel! Adevărul e că se pot învăța mici trucuri(cum să dai foc fără să te arzi prea tare, cum să îl traversezi mai repede, etc), dar niciodată nu vei știi ce trebuie să faci, să traversezi sau să dai foc.

Îmi place să cred că viața este o experimentare. Ca învățatul mersului în picioare, doar că la un nivel puțin mai macro. Sau ca atunci când ai învățat să mergi pe bicicletă, ca să fie mai recentă experiența. Ce ai făcut? Ai experimentat! Te-ai ridicat în picioare sau te-ai urcat pe bicicletă și ai încercat. Ai căzut, ai încercat iar, iar ai căzut, iar apoi ai reușit! Pod traversat! “Care-i următorul?”, te întreabi. Asta e viața: vezi podul, încerci să ghicești dacă pornești motorul sau dacă scoți benzina, iar apoi faci pasul. Nu știi că e bună decizia până nu ai aplicat-o. Regrete? O să ai destule pe urmă, că fără ele nu se poate. Satisfacții? Și de alea o să te saturi, stai liniștit!

Ideea e că la fiecare decizie, la fiecare pod, sunt lucruri pe care le câștigi și lucruri pe care le pierzi. Dacă alegi să nu o iei niciunde, o să te trezești înconjurat de poduri, dar tu ești pe o insulă. Și, cu timpul, probabil că o să crezi că sunt parte din peisaj, nu o să le mai vezi. Pentru că oportunitățile sunt oportunități doar pentru cei care le văd astfel. Iar dacă le dai foc la toate, tot insulă devii. De fapt, mai mult epavă.

Niciodată nu o să știi ce să faci cu podul din fața ta, iar ceilalți, cu atât mai puțin. Nu-i asculta, șansele ca “eu am trecut pe aici” al lor să fie și real, sunt infime. E drumul tău, tu alegi și tu îți construiești podurile. Încearcă, experimentează! Nu ești fericit? Foc și de la capăt! Mai bine să pierzi un pod și niște ani acum, decât să îi pierzi mai târziu. “Cu cât e mai târziu, cu atât e mai greu”, spune o vorbă. Iar dacă ai ghicit bine, dă-i înainte! Cu tot ce ești! Nu te opri, nici măcar la destinație! Pentru că nu o să știi dacă destinația este un pod care trebuie traversat, sau un pod care trebuie ars.

Un articol scris de: Bogdan Matei